Cu certitudine că vechile legende muscelene ar fi dispărut aproape cu totul dacă n-ar fi existat strădania lui Constantin Rădulescu-Codin, un folclorist care n-a avut norocul să devină în timpul vieţii un nume de referinţă printre culegătorii de literatură populară. De copil a intrat în contact cu creaţiile folclorice pe care le auzea de la părinţii săi, de la bătrâni ori de la lăutarii vestiţi ai zonei Muscelului. A urmat cursurile Şcolii Normale de la Bucureşti, transferându-se apoi la Şcoala Normală recent înfiinţată la Câmpulung, pe care a absolvit-o în anul 1896. Iniţial a fost numit învăţător rural, în 1908 a fost avansat institutor, iar din 1914 a devenit revizor şcolar până la sfârşitul vieţii.
C. Rădulescu-Codin a ascultat de îndemnul ministrului Spiru Haret potrivit căruia fiecare învăţător are datoria morală de a aduna date în vederea redactării unei monografii a satului unde locuieşte. Astfel, în 1904 a publicat „Monografia comunei Priboieni”, urmată de lucrarea „Muscelul nostru. Comuna Corbi” şi de monografia „Dragoslavele. Trecutul comunei (istoric, legende, acte vechi)”. Tot pe această linie a îmbinării datelor istorice cu cele legendare şi etnografice este scrisă şi monografia „Câmpulungul Muscelului. Istoric şi legendar” (1925), ultima lucrare a lui C. Rădulescu-Codin, ce va fi definitivată, în urma dispariţiei premature a autorului, de tânărul său discipol câmpulungean Dan Simonescu.
Colaborator devotat al activităţilor de culturalizare iniţiate de Spiru Haret, în 1908 este trimis în ţară, alături de George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi St. O. Iosif, într-o călătorie de colectare a textelor folclorice. Roadele muncii sale, cât şi ale talentului şi perseverenţei, se vor materializa imediat, căci Academia Română îi va publica două volume: „Sărbătorile poporului” (1909) şi „Legende, tradiţii şi amintiri istorice” (1910).
O parte dintre legendele şi povestirile culese de C. Rădulescu-Codin de-a lungul întregii vieţi constituie materia cărţii „Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice” (1923), o selecţie în care autorul s-a oprit preponderent asupra unor texte privitoare la zona Muscelului. Regăsim în ele farmecul limbajului bătrânilor povestitori de odinioară şi un mod sacralizat de a privi lumea.
Am extras din acest volum două legende.
Lacul Iezerul
– Cât e de adânc, moşule, lacul acesta? – am întrebat într-o zi pe un cioban. Era bătrân, bătrân şi sprijinit într-o cârjă. Oare cât ai stat dumneata pe aici, n-ai încercat să-i afli adâncimea?
– Apoi, zise moşul, n-am mai încercat, măi taică; că mi-ar fi fost truda geaba. Ce, nu ştii tirişenia („întâmplarea”, n.n.) ?
– Nu, moşule. Spune-o s-o ştim şi noi.
– Apoi, mi-a spus şi mie moşu-meu că, pe vremea când era el băieţandru – e mult de-atunci, s-a cercat un cioban alban să afle adâncimea Iezerului. Da, socotiţi că a făcut vreo ispravă, domnule?
A pus el pe ciobani de au tuns toate oile, toate miorile, toţi mieii, toate sterpele şi toate mânzările. Şi din fiecare lână au făcut câte-o funie şi le-au dus pe toate la stână. A legat pe urmă toate funiile una de alta şi din ele a făcut o funie lungă, cât toate zilele. Şi, de unul din capetele funiei, ciobanul alban a legat un burduf cu bolovani şi i-a dat drumul în lac.
Da’ s-a dus bolovanul la fund, s-a dus, s-a dus până s-a desfăşurat toată funia; dar de fund tot n-a mai dat.
Când a văzut aşa, foc s-a făcut ciobanul. Şi tot amărât a stat până a închis ochii, că n-a putut să afle el cât e de adânc Iezerul.
Şi când a trecut la cele vecinice, a dat fiilor săi ca moştenire funia şi a lăsat cu limbă de moarte, cu poruncă straşnică, blestem şi legătură ca, la primăvară, feciorii să îndoiască funia cu lâna din vara viitoare şi cu ea, aşa înnădită şi lungită, iarăşi să caute fundul lacului.
Da feciorii nu i-au ascultat dorinţa. În loc să îndoiască funia, au pus-o pe trei măgari – că aşa era de mare şi de grea – şi au dus-o de au vândut-o la Piteşti.
Şi aşa nu s-a putut afla adâncimea lacului; că o rămas aşa de pe vremea jidovilor.
Da pe feciori i-a ajuns cu foc blestemul ciobanului. Feciorul cel mare s-a îndrăgit de o fată; dar ea s-a măritat fără să-l mai aştepte şi atunci flăcăul – de mult amar – s-a aruncat în lac şi s-a înecat.
Pe feciorul cel mic l-a ajuns un foc şi mai grozav: un vârtej i-a luat mioarele şi i le-a aruncat în Iezer; iar feciorul, de mult foc, şi-a luat lumea în cap şi… nu i s-a mai dat de urmă.
De atunci, vezi? – zise moşul – nimeni nu mai cearcă să afle fundul lacului, că e foc şi blestem!
Schitul Ciocanu
A fost odată, demult, demult, în Câmpulung. Un boier vestit care se chema Nicolae Ispravnicu. Şi a trăit omul ca în raiul lui Dumnezeu, până la o vreme.
Atunci s-a întâmplat că au năvălit tătarii în oraş şi au vrut să piardă şi pe boierul nostru.
Ce să facă bietul? A luat ochi de fiară şi s-a dus, s-a dus spre apus, până pe dealurile cele înalte ale Ciocanului, pe unde, în vremurile acelea se aflau păduri grozav de mari.
Şi-a stat boierul ascuns acolo, în păduri, pe piscul cel mai înalt, în toată vremea cât a ţinut răsmiriţa. Iar când a aflat că şi oraşul, şi neamurile ce mai avea s-au cotorosit de tătari, ştiţi ce-a făcut? N-a mai venit la Câmpulung, la casa lui; ci a zidit aici, în coasta piscului, o bisericuţă de lemn şi vreo câteva chilii. Şi aici s-au adunat călugării de la alte schituri şi s-a călugărit şi Nicolae Ispravnicu. I s-a zis Nifon.
Iar când a încetat din viaţă, a fost îngropat în tinda bisericii, după dorinţa sa.
Mai târziu, în schitul cu chiliile sale, împresurate de copaci, au venit să se adăpostească mulţi creştini ca să scape de jafurile funcţionarilor greci şi arnăuţi.