Misionarul şi arhiepiscopul Petru Bogdan Bakšić sau Pietro Deodato Bakšić, cum i se spunea în italiană (1601/1603-1674), s-a născut la Chiprovaţ (Ciprovac), care a fost cea mai importantă aşezare catolică din Bulgaria. De timpuriu a intrat în mănăstirea minoriţilor (călugări de ordin franciscan) din oraşul natal şi s-a călugărit. Studiile şi le-a desăvârşit la Roma.
Reîntors în ţară, Petru Bogdan Bakšić a fost numit în 1631 custode al Bulgariei, în 1638 episcop de Gallipoli şi, după trei ani, episcop de Sofia. În anul 1642 a devenit primul arhiepiscop al Bulgariei. La stăruinţa sa, avea să fie creată Arhiepiscopia de Marcianopol, în fruntea căreia l-a numit pe Marco Bandini, preocupându-se împreună cu acesta de bisericile catolice din Bulgaria, dar şi de cele din Muntenia şi Moldova.
Petru Bogdan Bakšić a venit în repetate rânduri în Ţara Românească şi a redactat o serie de rapoarte despre vizitele sale din 1640, 1641, 1648, 1651 şi 1653. Prin Câmpulung a trecut de trei ori: în 1640, 1648 şi 1653. Arhiepiscopul Bakšić a lăsat însemnări detaliate despre oraş, cu informaţii şi date concrete, cum nu mai scrisese niciun alt călător până la el despre această aşezare.
Ceremonia primirii la Câmpulung
În anul 1648, în prima zi de decembrie, am vizitat biserica din Câmpulung. Cum am ajuns în acel târg, am fost primiţi cu mare cinste şi bucurie de acei creştini, trăgându-se clopotele şi făcându-se o procesiune înaintea bisericii, la care s-a adăugat şi o mare mulţime de schismatici, şi mergeau prin mijlocul oraşului cântând întruna „Te Deum laudamus”.
Intrând în biserică şi sărutând mai întâi crucea la uşă, după ce am făcut stropirea cu agheasmă şi rugăciunea, mi-am pus mantia şi mitra, luând şi cârja şi am dat binecuvântarea solemnă poporului, dintre care cea mai mare parte erau români, care stăteau să privească slujbele noastre. Cum şi sosise vremea pentru [rugăciunea] „Ave Maria”, fiecare s-a dus la casa sa, şi noi am fost găzduiţi în casa parohului, şi adunându-se cei mai bătrâni dintre catolici, au făcut milostenie aşa după cum le îngăduia sărăcia lor, bucurându-se din suflet de venirea noastră, şi nu se săturau să ne sărute mâinile şi veşmintele.
Slujbă la Bărăţia din Câmpulung
În dimineaţa următoare înainte de „Ave Maria”, după ce au sunat clopotele de utrenie, a venit poporul în biserică, fiind astfel obiceiul – deoarece schismaticii se duc la utrenie în zilele de sărbătoare şi ai noştri au de asemenea obicei de a veni la utrenie – şi în acea zi a vizitei noastre a căzut sărbătoarea Intrării în biserică a Sfintei Fecioare, după vechiul calendar, după cum se ţin sărbătorile în aceste ţări potrivit cu datina veche.
Venind apoi ora slujbei, şi adunându-se poporul şi o mare mulţime de schismatici pentru a vedea ceremoniile noastre, m-am dus îmbrăcat în veşmânt episcopal şi cu crucea în biserică, pentru ca acel popor care stătea acolo să aibă mai multă evlavie. Prea sfântul sacrament se păstrează fără candelă, fiind lipsă de untdelemn în aceste ţări. Sunt catolici puţini şi săraci, împovăraţi de domn cu dări grele şi felurite, astfel încât abia pot trăi sărmanii.
Euharistia se ţine fără candelă, căci e lipsă de untdelemn sfinţit, reşedinţa noastră fiind departe, şi cei de aici nu se prea sinchisesc să-şi facă rost de el şi pot să afirm aceasta cu toată sinceritatea adevărului, deoarece sunt atâţia ani de când sunt episcop şi administrator şi vicar apostolic al acestei provincii, anume că nu ştiu ca vreo singură dată misionarii să fi făcut rost din iniţiativa lor de untdelemnul sfânt.
Descrierea Bărăţiei
Nu sunt aici confesionale, şi nici chiar cazuri rezervate, sau sărbători obligatorii şi altele asemănătoare cum obişnuiesc să fie în bisericile parohiale etc. Credincioşii se spovedesc prin biserici sau prin cimitir. Moaşte de sfinţi nu sunt, după cum am spus şi despre biserica de la Târgovişte, deoarece schimbările petrecute au păgubit mult atât bisericile cât şi pe credincioşii care au rămas acolo.
Altarul mare, de piatră, neconsacrat, la care urci pe trei trepte, este sărăcăcios înzestrat. Pe altar se află icoana fericitei Fecioare Maria cu copilul în braţe, pictură veche făcută după stilul grecesc şi la dreapta şi la stânga aceluiaşi chip sunt zugrăviţi doi îngeri.
Biserica este mare şi nu are cor; este în întregime de zid şi deasupra altarului celui mare până la poarta de miazăzi este boltită; are două ferestre înalte închise cu o reţea, alături de altar; n-are amvon; în pardoseală sunt lespezile unor morminte săpate în pământ. Sunt bănci pentru bărbaţi şi în partea de jos a bisericii, pentru femei; acoperişul este din şindrilă, iar pardoseala de cărămidă arsă; dulapuri nu sunt deloc, nici chiar cutii pentru milostenie; se păstrează agheasma lângă uşa cea mare, într-un vas de aramă; sunt două uşi, una mare înspre apus şi cealaltă mai mică spre miazăzi; în vârful bisericii este o cruce de lemn; nu este zugrăvită, ci numai văruită toată pe dinăuntru împreună cu bolta.
Cimitirul şi clopotniţa Bărăţiei
Cimitirul [e] de jur împrejurul bisericii; mormintele puţine sunt [săpate] în pământ şi deasupra lor [sunt] puse pietre cu litere sau cu inscripţia latină a numelor şi prenumelor celor care sunt îngropaţi, [dar] fără blazoane. Nu ştiu dacă cimitirul este sfinţit, nefiind niciun semn (de consacrare) şi niciun fel de scripte.
Clopotniţa din faţa bisericii e făcută din lemn, înaltă, cu uşa ei, cu trei clopote foarte frumoase, şi nici acelea nu sunt sfinţite; în vârful clopotniţei [este] o cruce de lemn.
Biserica este închinată sfântului apostol Iacob cel Mare sau, mai bine zis Zevedeu; nu este niciun semn că ar fi fost sfinţită, în afara faptului că în cealaltă vizită a mea am găsit văsciorul cu moaşte.
Nu se face slujbă pentru hram; se slujeşte în limba latină şi după ritul romano-catolic. Nu sunt tabele ale sărbătorilor sau ale indulgenţelor, nici indulgenţe plenare, nici staţiuni; nu se fac rugăciuni de patruzeci de ore; cărţi de cântări sunt foarte puţine şi fără nicio valoare; sunt unul sau două liturghiere şi alte cărticele după care sunt îndrumaţi copiii să cânte vecernia şi utrenia împreună cu liturghia, aşa cum pot ei din obişnuinţă şi cum au învăţat de la cei mai bătrâni, care păstrează mai departe un anume fel de a sluji de la unguri.
Sacristia se află în partea dinspre Evanghelie; se intră prin biserică şi nu are altă uşă; este clădită cu boltă şi n-are înăuntru decât un singur dulap.
Biserica nu are nicio zugrăveală, nici cruce, nici vreun alt semn măcar pentru a şti dacă este sfinţită, după cum am spus mai sus; deasupra nu are tavan, decât partea unde nu este boltită, a fost (după cum spun) arsă de foc; are două mici altare la mijloc, unul în faţa celuilalt, nu se slujeşte la ele; le ţin mai degrabă de frumuseţe decât pentru altceva.
Prin biserică şi în jurul altarului ei ţin lumânări groase de ceară obişnuită şi le aprind când se cântă evanghelia, la înălţarea prea sfântului [sacrament] şi la „Magnificat” şi fac întotdeauna aceasta în zilele de sărbătoare şi adună această ceară din cea pe care o are biserica, şi de aceasta are grijă unul pe care ei îl numesc góţman şi care ţine această slujbă un an şi numesc apoi pe un altul dintre ei, şi aceştia sunt în chip [de] procuratori.
Preotul îşi are casa lui, clădită lângă biserică, chiar în aceeaşi curte; acum îndeplineşte slujba de paroh un părinte misionar conventual; a ajuns să şi înţeleagă puţin limba românească, spre a se putea sluji [de ea]. S-au şi împlinit trei ani de când stă în acest oraş şi se plânge că nu are cu ce trăi şi că în aceşti trei ani nu şi-a primit leafa, şi aceşti creştini sunt săraci şi nu-l pot ajuta cum ar voi.
Şi după ce s-a isprăvit toată [slujba] pentru biserică, am cântat liturghia pontificală şi în timpul celebrării liturghiei s-a vestit Indulgenţa sfintei biserici, lucru care a fost primit de ei cu cea mai mare smerenie şi credinţă.
După cum se vede din cartea parohului, sunt cu totul 229 de suflete de catolici, sunt saşi de neam, din vremurile de demult, dar acum şi-au uitat limba lor proprie şi nu ştiu altă limbă decât română.