În 1821 zavera lui Tudor Vladimirescu tulburase toată ţara. Unii, mai săraci, îşi puseseră speranţe în mai bine, alţii, mai cu stare, se pribegiseră de frică din Țara Românească peste munţi. Răzvrătirea şi apoi moartea lui Tudor nu rămăseseră zadarnice. Ţara scăpase de domnitorii greci şi, la cererea boierilor şi prin voia sultanului, avea acum domni pământeni…
După câţiva ani, când agitația se liniştise şi viaţa îşi intrase în matcă, de dincolo de Carpaţi, din Transilvania, plecau spre sud, înspre Bărăgan, pe calea lungă a transhumanţei, trei păstori. Porniseră din apropierea Branului, de la Moieciu, sat de sub munte, cu gospodării înstărite şi oameni aprigi ca locurile. Lucrau la pădure ori îşi purtau turmele de oi şi de vite spre înălţimile muntelui, unde, nu rareori, în sălbăticie, se întâlneau cu lupul şi cu ursul.
Trei păstori pleacă în transhumanţă
În drumul lor spre miazăzi, cei trei păstori din Transilvania, cu câteva sute de oi (după unele informaţii ar fi fost chiar 1200), au trecut pe la Fundata hotarul Munteniei şi s-au lăsat către Rucăr. Mai la vale, de cum au scăpat din strânsorile Carpaţilor, zarea s-a deschis şi au întâlnit depresiunea Câmpulungului, ascunsă între muscele şi apărată de vânturile reci ale înălţimilor. Dincolo de platoul Gruiului, peste apa numită Bughea, cei trei păstori au găsit un teren nelocuit de nimeni. Iarba era grasă, locul ferit, apa din belşug. Aici şi-au săpat adăposturi, şi-au întemeiat familii şi s-au statornicit câte zile au mai avut.
Unul dintre păstori, bărbat ca de 30 de ani, se numea Moise şi era fiul preotului din Moieciu. Descoperise un tăpşan bun, sub botul unui deal ce domina apa Bughii şi aici şi-a făcut adăpost de vreme rea. N-a mai ajuns în Bărăgan şi nici nu s-a mai întors la Moieciu, așa cum era rânduiala veche. Locul îi plăcea, ca şi tovărăşia cu ceilalţi doi transilvăneni alături de care plecase la drum.
Într-o zi, prin împrejurimi, a ochit o fată sprinţară care i-a aprins inima lui Moise. Şi-a pus în cap să se însoare, iar Stana, fata abia ieşită din adolescență, n-a stat prea mult pe gânduri şi i-a devenit nevastă. Harnică la treburile casei, a fost harnică şi la făcut copii, căci i-a dăruit patru vlăstare lui Moise, feciorul de popă, răzleţit între dealurile Muscelului.
Moise şi gospodăria lui de la Mălin
Într-o dimineaţă a anului 1838 după Hristos, în curtea casei de la Mălin a lui Moise Săvoiu câinii au dat glas la apropierea unui străin. Moise a aflat că acesta venea de la ocârmuire cu numărătoarea oamenilor și animalelor. Noul sosit se interesa răbdător de toate: de-i român au ba gospodarul casei, câte guri sunt de hrănit, ce animale are, cât pământ, câţi pomi şi alte d-alde d-astea.
Moise, stăpânul locului, uşor uimit că pe cineva ar interesa asemenea lucruri, dar şi cu respect faţă de omul trimis de stăpânire, care avea ştiinţa scrisului şi pe cea a cititului, căci făcea însemnări pe un catastif, a declarat limpede totul: este român, e însurat, are 40 de ani, iar pe Stana, în vârstă de 25 de ani, o ţine de nevastă. Are cu ea trei copii: pe Maria, de 8 ani, pe Rafira, de 3 ani şi pe Pătru, de 1 an. Mai posedă două pogoane şi jumătate de fâneţe, 2 boi, 1 vacă şi 20 de oi. Din cei 30 de pruni puşi în grădină, dacă dă Domnul şi este un an bun, fără îngheţ în primăvară, face ţuică. Gospodarul a mai adăugat că are un frate, pe Niţă Săvoiu, de 30 de ani, cu o nevastă pe nume Zoiţa.
Când necunoscutul însemna toate acestea în catastif, Moise nu-l putea declara încă pe Iosif, viitorul fiu şi ultimul lui născut, pe cale de a se plămădi în pântecele mamei…
Timpul a trecut şi, după ani, toţi cei patru copii ai lui Moise îşi vor întemeia gospodării şi se vor statornici pe la casele lor. Cele două fete, Maria şi Rafira, măritate, îşi vor urma soţii prin alte părţi şi se vor îndepărta de casa părintească. Iosif, cel căruia de la o vreme începuse să i se spună „Învăţătorul“, căci deprinsese a scrie şi a citi şi îi povăţuia cu drag pe copiii din sat, se va depărta şi el de bătătură. Numai Pătru a rămas alături de tatăl său, la Mălin, pe locul unde acesta se aşezase la venirea de peste Carpaţi.
În vremea asta, în apropierea Mălinului, la Hulubeştii Bughii de Jos, Pătru a pus ochii pe o femeie din sat. Cea peţită, Oprina Grecu, se apropia de 24 de ani când bărbatul a cerut-o de nevastă, iar femeia n-a stat prea mult pe gânduri. Pătru a luat-o cu el la Mălin, iar Oprina, deprinsă de la părinţi cu munca grea şi cu buna rânduială, se va ocupa de acum înainte de treburile din gospodărie.
Moise Săvoiu, zis Ciobanul – epilog
În 1878, când în satele din jurul Mălinului începuseră să se întoarcă soldaţii din Războiul de Independenţă, unde prin luptă înclinaseră în Bulgaria steagul turcului, Oprina a simţit că-i mişcă în pântece copilul. Era băiat şi l-au botezat cu numele Ion. Curând, după un alt an, va vedea lumina zilei Maria, cea care-i va ţine de acum încolo tovărăşie fratelui ei mai mare, Ion, în giumbuşlucurile vârstei. Cei doi copii, Ion şi Maria, veneau pe lume ca să umple parcă un mare gol: Moise Săvoiu, întâi-stătătorul pe aceste locuri, ziditorul familiei sale de la Mălin, se prăpădise…
După moartea bătrânului Moise, căruia în pomelnicele de la biserica din Bughea de Sus familia îi va atribui cognomenul Ciobanul, ca aluzie la venirea lui în transhumanță de peste Carpaţi, Pătru a rămas staroste pe Vârful Mălinului ca să ducă mai departe gospodăria şi neamul pe care le întemeiase cu o jumătate de veac în urmă tatăl său, Moise, zis Ciobanul.