Culorile din „coşul sufletului” lor, cu care au îmbogăţit zidurile atâtor biserici şi catedrale, au „inundat” şi interiorul cald şi liniştit al Galeriei „Arta”, sub forma unei expoziţii de artă sacră, pe care artiştii plastici Grigore Popescu Muscel şi Maria Popescu Dragomir au dăruit-o câmpulungenilor de Crăciun. „Culorile din coş” este titlul inspirat ales pentru colecţia de icoane şi fragmente de frescă, extrase pentru a fi salvate dintr-o lucrare executată de aceştia la Catedrala „Naşterea Domnului” din Brăila, pe care au început s-o zugrăvească în 2007. Apreciaţii pictori muralişti, restauratori şi iconari puteau expune interesantele lucrări în orice galerie pretenţioasă dintr-o capitală cu reputaţie culturală, dar au ales Câmpulungul lor cel drag, pe care, la distanţă de cinci ani de precedentul vernisaj, petrecut tot în preajma Crăciunului, l-au cadorisit cu o „expoziţie-sărbătoare de sărbători”, cum frumos a numit-o criticul de artă Luiza Barcan.
- Expresivitatea portretelor lui Grigore Popescu Muscel a fost remarcată de părintele Dumitru Stăniloae
Deschiderea expoziţiei s-a produs pe 17 decembrie, în ziua Sfântului Proroc Daniel, frumuseţea sărbătorii şi a evenimentului fiind amplificată de recitalul colindătorilor de la Dragoslavele aduşi de părintele Gheorghe Cîrstina şi profesorul Ana Maria Ion Cîrstina.
De obicei, cei doi maeştri ai iconografiei naţionale şi europene îşi invitau publicul să le admire icoanele lucrate în atelier atunci când vremea este rece. Pentru că, atunci când este caldă, atelierul lor devine schela. La portofoliul impresionant al acestora, bănuiala cunoscătorilor operei lor vaste este că, şi atunci când este frig, tot pe schelă trudesc. De data aceasta, în afara icoanelor lor minunate, invitaţii la eveniment au avut prilejul să vadă ceva ce a coborât de pe zidurile unei catedrale şi a ajuns în galeria de artă de la Câmpulung Muscel.
Condiţiile nefavorabile din interiorul Catedralei din Brăila au provocat o deteriorare a frescei lucrate de cei doi artişti iconari, nevoiţi ca, parţial, s-o dea jos şi să adauge pictură din locurile din care s-a extras partea afectată. „În acest fel, le-a venit gândul bun şi frumos de a da o probă de extragere a frescei. Fresca se extrage de prin secolul al XIX-lea, sunt diverse metode tradiţionale de extragere a straturilor de pictură şi acest lucru a ajutat la păstrarea mărturiilor zugrăvelilor de odinioară, ale artei medievale. Acest procedeu este unul de intervenţie salvatoare asupra unei opere de artă, asupra unei picturi murale. Dânşii îşi salvează propria pictură. A fost extras mult mai mult decât ce este aici, dar au selectat nişte elemente definitorii, portrete, elemente anatomice, dar şi detalii de decoraţie care se foloseşte în biserică, prezentându-le într-un chip special, înrămate, ca pe lucrări de sine stătătoare.”, spunea criticul de artă Luiza Barcan, care a lăudat selecţia fragmentelor care permit privitorului să-şi formeze o imagine despre ansamblu.
Referindu-se la portretele de sfinţi, care dau măsura reală a creaţiei celor doi artişti, Luiza Barcan povestea că părintele Dumitru Stăniloae a remarcat expresivitatea portretelor lui Grigore Popescu Muscel. „Aş spune că toată sfinţenia acestor personaje sacre se duce către portret. Recunoşti portretul pe care îl realizează Grigore Popescu Muscel. Dacă vezi picturi ale aceluiaşi sfânt realizate de mai mulţi artişti, poţi să spui: acesta este de Grigore Popescu Muscel. Pentru că a imprimat elemente de viziune personală, de interpretare personală, care se răsfrâng asupra acestor chipuri sacre. Ele au o expresivitate extraordinară şi reuşesc să aducă pe chipul sfântului şi trăirea pe care acesta o are. Or ca să ajungi la o asemenea performanţă îţi trebuie să meditezi foarte mult, să cunoşti, să citeşti şi, până la urmă, să fii într-o relaţie directă cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui, ca să-ţi iasă o asemenea lucrare.”, a continuat Luiza Barcan.
Potrivit acesteia, chipurile de sfinţi şi, în general, sfinţii în ansamblul lor, realizaţi de Grigore Popescu Muscel şi Maria Popescu Dragomir sunt „un fel de sinteză la care ei au ajuns prin lucru, prin experienţă, o sinteză de artă bizantină cu artă occidentală. Pentru că au avut prilejul să lucreze, să călătorească şi în alte spaţii, nu doar în spaţiul creştin răsăritean, ci şi în spaţiul creştin apusean. Undeva la întretăierea aceasta de drumuri şi de stiluri se află arta dumnealor.”
Criticul de artă a punctat şi dimensiunea pedagogică a creaţiei celor doi iconari, pentru că „extrăgând aceste fragmente din propria frescă, s-au gândit să ofere ucenicilor dumnealor şi o lecţie de extragere a picturii. Văzând cum se face o astfel de operaţiune delicată, înveţi. Există o dimensiune pedagogică foarte clară, explicită, care se adaugă dimensiunii culturale, artistice. Venind în galerie aceste fragmente de frescă, ele îşi reconvertesc menirea. Au fost iniţial chipuri de sfinţi, imagini dedicate unui spaţiu sacru, pentru a fi salvate într-un spaţiu profan, dar aceasta nu le impietează cu nimic valoarea, pentru că atunci când un sfânt vine într-un spaţiu profan, nu face altceva decât să sfinţească acel spaţiu. Este un demers spiritual, cultural, pedagogic.”, a mai precizat Luiza Barcan, a cărei dorinţă este ca expoziţia să călătorească, pentru a fi văzută de cât mai multă lume.
Fiind perioada marii sărbători a Crăciunului, Grigore Popescu Muscel şi Maria Popescu Dragomir au expus şi icoane. „Aceste delicate triptice, care au în centru Naşterea Domnului şi pe volte au scene din Buna Vestire şi viaţa Maicii Domnului şi a Mântuitorului, lucrări de un rafinament desăvârşit, impresionează şi prin faptul că sunt antagonice cu pictura monumentală. Sunt de mici dimensiuni, iar pictura din biserică este o pictură monumentală.”, a încheiat Luiza Barcan.
- Maria Popescu Dragomir: „Atât de mult ne este la suflet această expoziţie, că nu ştiu dacă altceva mai încape”
Maria Popescu Dragomir a povestit cum s-a înfiripat ideea unei expoziţii de fragmente de frescă. „Unul dintre oamenii care erau cu noi pe şantier ne-a cerut o bucăţică. Noi dădusem jos 60 de metri de la arcul triumfal, dintre altar şi naos, şi n-am luat nicio bucăţică. Atunci când el ne-a cerut, şi noi ne-am dat seama că mai putem scoate din ele şi aşa s-a născut această expoziţie. Am folosit-o şi ca material, pentru a învăţa ucenicii cum să folosească aceste fragmente: extragerea şi replantarea lor pe un suport, ca să poată fi mişcate. Vă oferim de Crăciun această frumoasă expoziţie, care nouă ne este la suflet. Atât de mult ne este la suflet, că nu ştiu dacă altceva mai încape.”, relata artistul bisericesc Maria Popescu Dragomir, a cărei alocuţiune s-a referit şi la catalogul „Culorile din coş”, o lucrare de 104 pagini, în care cine are fericita ocazie să-i cadă în mână va găsi referinţe interesante despre biografiilor lor, despre mai multe ansambluri murale pe care le-au realizat, fragmente de texte critice care subliniază foarte bine demersul întreprins de-a lungul timpului.
- Carmen Oprescu: „Tradiţia netezeşte orgolii, pasiuni şi tot ceea ce a început să atace, de mult, din păcate, societatea contemporană”
Privind fragmentele de frescă, istoricul de artă Carmen Oprescu spunea că gândul o poartă la faptul că fiecare imagine este însoţită de reprezentarea mentală a spaţiului pe care este menit să-l îmbogăţească. „Respectiv spaţiul lăcaşului de cult, care este un spaţiu de comuniune spirituală, plină de credinţă şi de emoţie, un spaţiu ale cărui valente sunt sporite de tot ceea ce înseamnă lumină. Lumina lumânărilor iniţial răsfrântă sclipitor pe aurul podoabelor, pe aureolele sfinţilor, pe veşmintele ecleziastice, în sufletele oamenilor.” De asemenea, fiecare imagine este însoţită de „culorile din coş pe care meşterii zugravi le-au orânduit cu multă ştiinţă, cu mult duh şi inspiraţie pe pereţi. Dacă ne întoarcem la tradiţia bizantină, imaginea era o completare a comuniunii care se petrece în spaţiul sacru, o completare prin imagine a ceea ce preotul declama. Era, într-adevăr, o sporire a bucuriei întâlnirii cu spaţiul sacru şi cu acea stare specială pe care o dă comuniunea. (…) Tradiţia bizantină este mai presus decât toate orgoliile de originalitate ale artiştilor contemporani care, cu multă credinţă şi cu duh, de cele mai multe ori, pictează lăcaşuri bisericeşti. Dar atunci când restaurează lăcaşuri bisericeşti – pentru că doamna Maria Popescu Dragomir ne vorbea despre iubirea pentru restaurare -, originalitatea, orgoliul şi ambiţia creatorului de artă contemporan nu consonează cu tradiţia, cu modelele, cu iconografia lăcaşurilor tradiţionale. Tradiţia este o legătură care trebuie păstrată, aşa cum se păstrează prin culorile din coş folosite pe pereţii bisericilor, aşa cum se păstrează în icoane. Tradiţia uneşte, nu dezbină. Tradiţia netezeşte orgolii, pasiuni şi tot ceea ce a început să atace, de mult, din păcate, societatea contemporană.”, este un fragment al mesajului captivant prezentat de istoricul Carmen Oprescu.
- Cu exigenţă şi blândeţe, pictorii iconari au pornit într-un demers de salvare a tot ceea ce înseamnă tradiţie şi bun simţ
Maestrul iconar Grigore Popescu Muscel povestea că se trage dintr-o familie de profesori. „Tata era foarte exigent şi mama foarte mândră. Mama a dorit să fac pictură şi m-am îndreptat către ceea ce a încercat dânsa. Prin acest fapt, am învăţat să fiu exigent şi să fiu tolerant atunci când merită. Eu am văzut un preot care plânge. Dar plânge cu disperare. Eram la o biserică în Bucureşti, o biserică frumoasă, „Flămânda” îi spune. Întotdeauna, „mânca” bani şi niciodată nu se termina. Biserica avea preotul tot din Muscel. După ce a avut consolidare, scoaterea umidităţii, lucrări foarte mari, punerea în valoare a edificiului, a zis: ce facem cu pictura? Era o pictură a lui Stoenescu (n.r. Eustaţiu Stoenescu). Era atât de degradată încât investiţiile erau foarte mari. Asta se întâmpla prin 1980. Doamna Constanţa Costea şi câteva persoane, care terminaseră Istoria artei şi erau sub ocrotirea şi direcţionarea lui Drăguţ, au văzut o lucrare de-a noastră la biserica monument istoric de la periferia Bucureştiului. Şi l-a întrebat pe părinte cine a lucrat acolo.”, relata maestrul Grigore Popescu.
Specialista impresionată de lucrările pictorului bisericesc a avut o revelaţie puternică împărtăşită preotului de la „Flămânda”: „Părinte, dacă îl iei pe acest pictor, acesta îţi face treabă.” Eram plecat în Italia. A dat telefon aproape un an, săptămânal, dar şi mai des, ca să se intereseze dacă am venit. Stăruinţa! Dânsul… un om deosebit. Părintele muscelean Iulian Stoicescu a făcut şi Academia în închisoare şi asta l-a întărit. Un om viguros. Când am ajuns, în acea seară a sunat. Am fost acolo. Eu nu am vrut să fac proiect. Dorinţa mea este să fac o demonstraţie direct pe perete. Proiectul mi-l face un student, un elev pe care îl învăţ. Eu fac direct pe perete, cu culori, cu materiale, cu tot ce trebuie, ca să poată vedea comisia de la Monumente Istorice. Am făcut proba. Cu o seară înainte de a trece comisia, am mai verificat o dată schela, să fie curată, şi am ştiut că pictura aceea nu va face doi bani. Dar erau anunţaţi, nu puteam să-i blochez. Au venit, au făcut proces-verbal, au acceptat lucrarea. A doua zi, i-am spus părintelui: „Părinte, o dau jos.” „De ce?” „Nu este ceva bun.” Am dat jos, nu era suprafaţă mare, şi am refăcut-o. Nici varul acela n-a fost bun. Ce fac eu cu părintele acum? I-am spus: „Numai bolta o dăm joc, partea cealaltă parcă este mai bună.” A acceptat. Dar noi, treptat-treptat, pictam şi partea de jos. Într-o noapte, pe la trei, aud suspin de durere. Era părintele. Plângea. „Nu se poate! Pictura este bună, solidă, frumoasă, ce are? De ce o dăm iar jos, parcă a fost vorba numai de boltă.” I-am explicat câteva lucruri, dar a plecat supărat. În sinea mea am cântărit lucrurile. Citisem „Agonie şi extaz”, pentru că nu aveam alte cărţi despre artă, despre frescă, despre monumentalitate, şi acolo Buonarroti, supărat că nu-i iese, a coborât şi s-a dus într-o cârciumă. S-a aşezat la o masă, s-a închis în el, a judecat, a bătut cu pumnul în masă, s-a ridicat, s-a dus pe schelă şi s-a apucat să lovească cu ciocanul şi a dat totul jos. Ce nu este bun trebuie aruncat la gunoi. Eram la Timişoara student, Occidentul ne inspira la o schimbare a gândirii în arta noastră, care era destul de statică, şi m-am format cu o gândire de deschidere, de eliberare. Dar cartea mi-a lăsat în minte această frază: ce nu este bun trebuie aruncat. Dând jos şi refăcând, am reuşit o biserică extrem de complicată ca arhitectură, care avea o serie întreagă de adaosuri, care nu respecta un stil de la altar până la pridvor. Pridvorul era din secolul XVIII, monumentul era de secol XVII, straturi de frescă cu suprapuneri, picturi de ulei cu repictări peste frescă, o lucrare foarte complicată şi foarte frumoasă. Am învăţat că pot să reuşesc. Lacrimile părintelui au fost atât de emoţionante, atât de hrănitoare pentru mine, încât, după aceea, lucrând în altă parte, am considerat că este normal, atunci când nu-ţi place ceva, să dai jos.”, a povestit maestrul Grigore Popescu Muscel cum, cu exigenţă şi blândeţe, a pornit într-un demers de salvare a tot ceea ce înseamnă tradiţie şi bun simţ.
Magda BĂNCESCU