Când regele Carol al II-lea a vizitat Basarabia în 1930, mitropolitul Gurie Grosu l-a împiedicat să intre în altar prin Uşile Împărăteşti, spunându-i că un rege poate face aceasta doar având coroana pe cap şi o soţie legiuită. Reproşându-i astfel regelui relaţia extraconjugală, şi-a atras antipatia lui Carol al II-lea. Ca urmare, s-a început o campanie împotriva sa, fiind acuzat de abuzuri şi cercetat de Curtea de Casaţie. Ancheta nu a fost niciodată finalizată, dar la presiunile regelui Carol al II-lea Sfântul Sinod l-a suspendat pe mitropolit din funcţie în anul 1936.
Născut în localitatea Lăpuşna din Basarabia, Gurie Grosu (1877-1943) a studiat la diverse instituţii de învăţământ teologic. S-a călugărit la mânăstirea Noul Neamţ din Chiţcani, iar apoi a fost hirotonit ieromonah. Din anul 1921 a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar din 1928, mitropolit al Basarabiei, păstorind până la suspendarea din 1936.
Mitropolitul a publicat de-a lungul vieţii lucrări pe teme religioase, articole, traduceri şi prelucrări din ruseşte. Textul de mai jos reproduce fragmentar însemnările pe care Gurie Grosu le-a făcut în Cartea de Aur a mânăstirii Nămăeşti.
Mitropolitul Gurie Grosu în „exil” la Nămăeşti
„Anul 1937, luna septembrie în 6 zile. Petrec vara în Nămăeşti. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, forţat de ministrul Cultelor, Iamandi, care m-a trimis în judecata Curţii de Casaţie pentru oarecare nereguli de ordin gospodăresc, m-a suspendat (lucru neprevăzut de canoane) în luna noiembrie 1936 din funcţia de Mitropolit al Basarabiei, m-a oprit a trăi în Basarabia, făcându-mi domiciliul forţat în una din mânăstirile Bucovinei. Suspendarea ilegală a prelungit-o după şase luni (în luna mai), până la pronunţarea Casaţiei.
Neavând dreptul a mă întoarce la reşedinţa metropolitană din Chişinău, pe de o parte, pe de alta pentru căutarea sănătăţii zdruncinate de neplăcerile, înjosirile şi tratamentul neomenesc ce mi s-a aplicat şi se aplică, m-am sălăşluit în staţiunea climaterică a Câmpulungului, jud. Muscel, aranjându-mă cu locuinţa la „vila verde” a avocatului Cernăianu, lângă mânăstirea de maici Nămăeşti. Prima dată am vizitat mânăstirea în ziua de 12 iunie, sâmbătă după Înălţarea Domnului, a doua zi fiind Duminica Sfinţilor Părinţi de la Niceea.
Am ascultat vecernia. Maicile m-au primit, după regula canonică, cu toată cinstea, cu plăcere şi bucurie.
De atunci în tot timpul mă îmbisericesc în biserica săpată în stâncă, a sfintei mânăstiri, nu numai în zilele de duminici şi sărbători, ci şi în zilele de peste săptămână, luând parte la rugăciunile, citirile şi cântările duioase ale maicilor şi surorilor şi preoţilor Nic. Ştefănescu şi Ion Poenăreanu. Maicile au împărtăşit durerea mea şi situaţia, cu tot sufletul; cu multă insistenţă înalţă fierbinţi rugăciuni către Dreptul Judecător Dumnezeu şi către Maica Domnului, apărătoarea celor năpăstuiţi, pentru izbânda cauzei mele, a dreptăţii, socotindu-mă suferind pe nedrept, prigonit, năpăstuit de intrigile oamenilor vicleni. Maica Stareţă Emilia şi cu maica Mina au trimis şi la Sfântul Munte Athos, unor pustnici să facă rugăciune pentru mine, ca să triumfe dreptatea, să fiu scăpat de ruşinea, înjosirea ce voiesc să mi-o facă puternicii neamului cu măsură nechibzuită, motivând că ele (maicile), având judecăţi pentru apărarea drepturilor mânăstirii asupra unor proprietăţi, numai mulţumită rugăciunilor făcute de călugării preoţi de la Sfântul Munte, au câştigat, au biruit şi au dobândit şi liniştea pe care n-o aveau (…).
Maicile şi surorile lucrează ca albinele pentru bunăstarea mânăstirii. Ele au refăcut mânăstirea, au reclădit chiliile, au reparat biserica cu energia şi stăruinţa proprie, după război. Casele mânăstirii şi biserica au fost bombardate cu bombe incendiare de către inamici, nemţi şi unguri, în anul 1916, în războiul mondial, au fost arse, distruse. Casa stăreţiei, clădită în anul 1452, şi până azi nu e reclădită; numai locul ei se arată astăzi închinătorilor şi vizitatorilor. Monahiile precum şi sătenii au părăsit mânăstirea, casele, chiliuţele şi au apucat drumul pribegiei, întorcându-se la vetrele părăsite numai după terminarea războiului (…).
Mânăstirea Nămăeşti, după cum am putut constata, a avut în trecut şi are şi acum mare înrâurire religioasă şi morală asupra populaţiei din comunele şi cătunele din jurul ei. Influenţa educatoare a mânăstirii asupra creştinilor ce locuiesc în jurul ei este mult însemnată. Clopotele mânăstirii, toaca şi tochiţa de trei ori în 24 de ore atrag atenţia credincioşilor să mai lase grijile lumeşti, să-şi aducă aminte de suflet, de viaţa spirituală, să-şi strămute mintea în ceruri. Sunetul clopotelor, ca glasul îngerului, cheamă lumea la pocăinţă, spre înnoire, spre cele cinstite, frumoase, sfinte. Fă, Doamne, ca creştinii să nu rămână nepăsători, ca glasul Arhanghelului din clopotniţa mânăstirii să afle răsunet în inimile oamenilor, să-i trezească din somnul cel greu al uitării de cele sufleteşti şi să-i scoată din groapa grijilor lumeşti”.
Notă: transcrierea însemnărilor am realizat-o prin amabilitatea maicii Ana Lucia Nedelea, fostă stareță a Mânăstirii Nămăești.
