Profesorul Constantin Capră (rândul de sus, în centru, cu părul alb), alături de colegii săi de la
Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung. Sfârșitul anului școlar, 23 iunie 1945. Arhiva Adrian Săvoiu
Recitesc prima dedicaţie pe care mi-a scris-o cândva poetul Mihai Moşandrei: „Această revistă a trecutului literar, care trece de la domnul profesor Constantin Capră în biblioteca domnului profesor Adrian Săvoiu, ţin să o însemnez cu prezentele rânduri ale unui bătrân poet azi, care în 1947 era şi colaboratorul ei. Spre o caldă amintire bibliofilă, Mihai Moşandrei, 1985, Câmpulung”.
El avea 89 de ani, iar eu doar 31. Tocmai îi intrasem pentru prima dată în casă şi, pe un exemplar al revistei craiovene „Ramuri”, Moşandrei îmi scrisese rândurile de mai sus. Le ştiu şi acum pe de rost! Dar, dincolo de ele, întâmplarea de atunci nu-mi iese din minte.
Tocmai auzisem despre una dintre cele mai frumoase cărţi scrise vreodată despre Câmpulung: volumul „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” de Nicolae Th. Ştefănescu, publicat în 1946 la tipografia „Gh. Gh. Vlădescu”. Autorul, spirit rafinat şi cultivat, pasionat fotograf al Câmpulungului şi al împrejurimilor sale (imaginile se păstrează în arhiva Academiei Române), era un bun cunoscător al valorilor culturii franceze şi italiene. În perioada interbelică, călătorise mult prin Europa şi, către sfârşitul vieţii, se retrăsese la Câmpulung, unde a locuit într-o casă de pe strada Matei Basarab, nu departe de Cercul Militar, clădire care există şi acum.
Prima întâlnire cu Mihai Moşandrei
Fermecătoarea carte a lui Nicolae Th. Ştefănescu, o raritate bibliofilă cunoscută doar în cercul restrâns al iubitorilor oraşului, apăruse în perioada tulbure de după al Doilea Război Mondial. Din fericire, volumul se tipărise cu puţin înainte de instalarea regimului comunist, care în mod sigur ar fi zădărnicit publicarea lui. Datorită împrejurărilor vitrege, ecourile cărţii au fost limitate în epocă şi singura semnalare în presa culturală a timpului a reprezentat-o recenzia lui Mihai Moşandrei din revista „Ramuri”.
Prin 1985 îi făceam vizite eminentului profesor de limba şi literatura română Constantin Capră, fost director al Şcolii Normale „Carol I”, scos abuziv din funcţie, închis şi marginalizat după instalarea regimului comunist. Într-una dintre întâlnirile noastre a venit vorba despre poetul Mihai Moşandrei, unul dintre bunii săi prieteni, pe care îl preţuia în mod deosebit. Profesorul a venit cu propunerea să-i facem împreună o vizită şi, ca surpriză, să-i ducă un dar din biblioteca sa: numărul din „Ramuri”, unde poetul publicase în anul 1947 recenzia despre cartea lui Nicolae Th. Ştefănescu.
Mihai Moșandrei, 1927. Colorizare: „Istoria românilor în culori”
Am pornit amândoi de la casa profesorului, aflată lângă actualul Colegiu Naţional Pedagogic „Carol I”. Am străbătut întreg oraşul, de la sud până în nord, ca să ajungem pe strada Spiru Haret, nr. 1, unde locuia Moşandrei. Încă de la primii paşi, profesorul Constantin Capră, trecut de 80 de ani, s-a scuzat că nu poate merge în ritmul meu la vârsta lui. A fost jenat tot drumul că m-ar ţine în loc, deşi îl asigurasem cu toată fermitatea că ritmul mai lent nu mă deranjează. Ajunşi în locuinţa lui Moşandrei, profesorul a fost întâmpinat cu mare bucurie de poet, vechiul său prieten. Constantin Capră m-a prezentat imediat şi pe mine, spunând că sunt la începuturile carierei didactice şi că predau literatura română, aceeaşi materie pe care o predase şi el cândva.
Gestul nobil al poetului
După ce Moşandrei a văzut că are în faţă doi filologi, discuţiile au continuat firesc pe acest subiect. La un moment dat, profesorul a scos din geantă la iveală numărul din revista „Ramuri”, păstrat cu mare grijă vreme de patru decenii, şi care purta un ex-libris: „Biblioteca profesorului Constantin Capră”. A fost o mare bucurie pentru Moşandrei să-şi regăsească şi recitească, chiar acolo în faţa noastră, recenzia despre cartea „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”, un text pe care nu îl mai avea.
M-a uimit întâmplarea aceasta. Prin darul făcut de prietenul său, poetul îşi redescoperea fericit, sub ochii mei, ceea ce scrisese cu decenii în urmă. Cu atât mai mult numărul acela din revista „Ramuri”, un exemplar bibliofil, era foarte preţios pentru el. Moşandrei a sesizat însă cât eram de mişcat şi atunci s-a petrecut ceva aproape incredibil. Pe pagina cu recenzia cărţii lui Nicolae Th. Ştefănescu, Moşandrei mi-a scris dedicaţia prin care aflam că această revistă foarte rară trece în biblioteca mea şi nu mai rămâne în biblioteca sa, aşa cum fusese rânduit. Un dar primit de la poet imediat ce ne-am cunoscut!
Păstrez viu în amintire gestul făcut de Mihai Moşandrei la prima mea întâlnire cu el. În ciuda marii diferenţe de vârstă dintre noi, în anii care au urmat, relaţia dintre noi a devenit atât de strânsă, încât l-am considerat pe poet maestrul spiritual al acelei perioade din viaţa mea. „Despărţirea” noastră provocată zece ani mai târziu, în 1994, de moartea lui Moşandrei, n-a avut loc, de fapt, niciodată. Pentru că am continuat să fim alături, în tot acest timp, el Acolo şi eu Aici.