37.4 C
Campulung Muscel
16/07/2024

Instalaţia de aducţiune a apei, veche de 111 ani, folosită de Fabrica de Hârtie Câmpulungul, există şi astăzi pe teren

Instalaţia de aducţiune a apei, de la Lereşti, la Fabrica de Hârtie, care a funcţionat pe platforma viitoarei Uzine ARO, a constituit subiectul unei cercetări pe care inginerul Sergiu Marcu a întreprins-o pe teren, alături de Gheorghe Buzatu şi Vică Solomon. Conducta din beton armat, care străbătea o distanţă de 2,4 kilometri, se găseşte, pe anumite tronsoane, în stare bună şi astăzi, în ciuda celor 111 ani trecuţi peste ea. Instalaţia mai includea un stăvilar, la capătul din Lereşti, şi un rezervor de liniştire amplasat pe Măgura, nu departe de CESAR. De aici pornea o conductă din metal către fabrică, ce antrena cele două turbine cumpărate în acelaşi an în care a fost executată instalaţia. Inginerul Marcu a studiat conducta pas cu pas, metru cu metru, cât i-a permis terenul, întrucât o parte din ea străbate proprietăţi private. De ce a făcut această investigaţie a unor vestigii cu adevărat impresionante? Pentru că, în timp, vor fi acoperite în totalitate de vegetaţie, vor fi distruse şi de intemperii şi nu se va mai şti mare lucru despre ele. „Mi se pare o construcţie extrem de ingenioasă ale cărei urme se văd şi astăzi.”, spunea Sergiu Marcu în cadrul unei prezentări care a avut loc la Biblioteca Municipală „Ion Barbu”, deşi subiectul merită o expunere într-un spaţiu mai generos, în faţa unui public pe măsură.

  • Fabrica de Hârtie a fost primul complex arhitectural de clădiri construit în perimetrul fostei Uzine ARO

Prezentarea inginerului Sergiu Marcu a debutat cu câteva referinţe despre întâia mare unitate industrială a oraşului, Fabrica de Hârtie Câmpulungul, înfiinţată de către o societate în comandită din Bucureşti, ai cărei asociaţi erau marele editor Ioan V. Socec şi fraţii Ioanid. Ioan V. Socec s-a născut în 1830, la Săcele, într-o familie de origine cehă. În 1848, a emigrat din Austro-Ungaria în Ţara Românească, pentru a scăpa de încorporare în armata revoluţionară maghiară. A lucrat cu unul dintre cei mai mari negustori de carte din perioada respectivă, George Ioanid. S-a desprins de acesta şi a devenit cel mai mare editor şi tipograf de carte din veacul de aur al tiparului românesc.

Fabrica de Hârtie Câmpulungul a luat naştere pe fondul unor politici de industrializare declanşate după cucerirea independenţei de la 1877-1878, politici susţinute puternic de Ion C. Brătianu. Încă de la apariţia hârtiei de mătase, în ultimele secole înainte de Hristos, secolele III, II, I î.d.Hr., apa s-a utilizat ca fluid tehnologic şi n-a dispărut din acest proces de producţie până în zilele noastre. Apa este prezentă în toate fazele procesului de producţie şi de fabricaţie a hârtiei. La început, la hârtia de mătase, iar apoi, începând cu 105, după cum este acceptat de către istoria tehnicii, de la invenţia hârtiei propriu-zise de către meşterul chinez Ts’ai Lun.

Apoi este utilizată nu numai ca fluid tehnologic, ci şi ca sursă de energie hidraulică, datorită unei inovaţii remarcabile de origine arabă. „Arabii sunt cei care, la sfârşitul mileniului I după Hristos, vin cu această inovaţie teribilă şi înlocuiesc arhaica piuă de măcinat a amestecului de cârpe învechite şi fibre vegetale cu pietrele de moară şi antrenarea respectivului mecanism cu roata de moară. De atunci, toate unităţile de producţie a hârtiei s-au numit mori de hârtie. De aici vine denumirea „moară de hârtie”, care, pe urmă, a fost manufactură ş.a.m.d.”, relata Sergiu Marcu.

Fabrica de Hârtie a fost primul complex arhitectural de clădiri construit în perimetrul fostei Uzine ARO. Într-o fotografie din 1893 se disting construcţiile impunătoare. „Într-o discuţie cu domnul profesor (n.r. Adrian Săvoiu) legat de această fotografie, mi s-au aprins destule beculeţe, încât am început să iau cu lupa. N-am identificat, însă, aici o cale ferată. Din investigaţiile mele, Fabrica de Hârtie Câmpulungul a fost singura unitate industrială din Vechiul Regat al României care n-a fost conectată direct la o reţea de cale ferată. Distanţa de la Fabrica de Hârtie din Nordul oraşului şi până la Gară este de aproximativ 5 kilometri şi n-am identificat vreo monografie – şi credeţi-mă că am investigat destul de multicel – care să spună că a fost legată de o cale ferată, fie ea şi cu ecartament îngust.”, a continuat Sergiu Marcu.

Singura perioadă în care fabrica a fost conectată a fost după anul 1917, când armata germană a construit un decovil între Gara din Sudul oraşului şi Muntele Muşuroaiele. Atunci au dus o ramificaţie de la Gardă, care a trecut podul peste Râul Târgului, în Fabrica de Hârtie. Acel decovil către Fabrica de Hârtie a avut o existenţă de patru-cinci ani, pentru că şi decovilul către Muşuroaiele s-a desfiinţat prin 1926 sau 1927, potrivit cercetării lui Sergiu Marcu.

  • Instalaţia cuprinde: stăvilarul, conducta din beton armat de 2,4 km, rezervorul de liniştire pe Dealul Măgura şi conducta de metal, care antrena cele două turbine ale fabricii

Revenind la instalaţia de aducţiune a apei, „nu puteai să fabrici hârtie dacă nu aveai apă în debite suficiente. Mai mult decât atât, o fabricaţie eficientă din punct de vedere industrial presupunea şi energie hidraulică ieftină. Or energia hidraulică, care era cea mai ieftină sursă de energie, putea să fie asigurată de către căderile de apă. De aceea toate fabricile de hârtie, că discutăm de Letea, Bacău, Buşteni, de cea de la Petreşti sau de la Prundu Bârgăului, sunt amplasate lângă cursuri de apă, în zone muntoase. Apa să fie şi curată, este important pentru calitatea hârtiei, şi să poţi să ai cădere de apă, asta înseamnă energie hidraulică, care să antreneze utilajele fabricii.”, a continuat prezentarea lui Sergiu Marcu.

Acesta a realizat o schemă a vechii instalaţii ale cărei urme se văd şi astăzi. „Se pleacă din zona Lereşti, din punctul care se numeşte „La Mihai Firică”. Este o stradă acolo, pe care scrie: „strada Mihai Firică” – unul dintre oamenii de vază ai Lereştiului -, ce merge perpendicular spre Râul Târgului. Se trece o punte şi se vede o construcţie din beton armat în formă de U. Acesta este stăvilarul de captare din Râul Târgului. Este o construcţie impresionantă, se poate vizita fără probleme, cu menţiunea că vegetaţia a inundat locul, dar se poate observa.”

Din acest stăvilar, constructorii au pornit cu o conductă din beton pe o distanţă de 2,4 kilometri. „Fac, însă, următoarea menţiune. Instalaţia pe care eu v-o prezint nu este instalaţia de la 1888. Este instalaţia care s-a construit în 1911-1912. În prima perioadă, primii 20 de ani, a existat un apeduct, pentru că puterea hidraulică necesară atunci pentru o singură maşină de hârtie era una minimală. Şi soluţiile tehnice care au fost plantate atunci în această instalaţie n-au fost cele pe care eu vi le prezint acum. Vestigiile acestei instalaţii care se pot vedea astăzi sunt atât ale stăvilarului, cât şi ale conductei. Conducta, care uneşte, pe o lungime de 2,4 kilometri, stăvilarul cu rezervorul de pe Dealul Măgura, este din beton armat. De aici pleacă de la albia râului, iar pe Dealul Măgura este la o distanţă de 30-40 de metri de la drumul Calea Marineştilor, pe coastă, această conductă paralelă cu râul. Înclinarea conductei este, am luat altitudinile din fiecare zonă, cam 1%, în timp ce râul coboară undeva 2-2,5%. Din rezervorul de liniştire, care se află pe Dealul Măgura, imediat deasupra construcţiilor CESAR-ului, pornea o conductă de metal, de diametrul 1,10, care antrena cele două turbine ale fabricii.”, este prezentarea instalaţiei însoţită de imaginile surprinse pe teren.

  • Lereştenii s-au mai plâns de dispariţia viţeilor care intrau pe conducta largă de un metru şi jumătate

În deplasarea sa pe teren, Sergiu Marcu a fost însoţit de inginerul Gheorghe Buzatu, aflat la o vârstă venerabilă măsurată în opt decenii, şi alt coleg de la fosta uzină, Vică Solomon, care locuieşte lângă rezervorul de liniştire de lângă Dealul Măgura.

„Imediat cum parcurgeţi acest drum, treceţi puntea şi acesta este stăvilarul care datează din 1911-1912. În anii socialismului, stăvilarului în formă de U i s-a pus un perete din beton, pentru că, dacă mai permiteau să pătrundă apa în stăvilar şi pe conductă, inundau casele. Şi atunci l-au blocat în 1959. Am găsit înscris pe acel zid: Lereşti, 1959. Peretele nu aparţine stăvilarului original. Stăvilarul avea nişte porţi de deversare, pentru că, atunci când veneau apele învolburate, ca să nu pui presiune pe instalaţie şi pe fabrică, trebuia să deversezi tot în râu. Stăvilarul nu era doar zidul de beton, avea şi un acoperiş, avea şi un mecanism de reglare a debitului.”, a continuat Sergiu Marcu, arătând în fotografiile făcute pe teren nişte tije metalice, care erau băgate în beton şi de care se ancora construcţia de deasupra.

Tubulatura de ciment are un diametru de un metru şi jumătate. „Am vorbit cu localnici cărora le-au dispărut viţei, pentru că, având acces, animalul intră pe acolo şi nu este simplu de scos. Starea acestei tubulaturi este, pe anumite zone, foarte-foarte bună. Se observă că tubulatura era cu insert metalic. A fost acoperită de vegetaţie, dar sunt zone de sute de metri în care este fără cusur. N-are nici fisuri, n-are niciun fel de problemă. Din loc în loc, vegetaţia şi timpul – sunt 111 ani de atunci – şi-au spus cuvântul. În peretele tubului – era unul destul de solid, undeva la 15 cm -, întâlnim fier beton din greu. Toată această tubulatură de 2,4 kilometri s-a turnat la faţa locului. Conducta merge pe lângă albia râului cam până în zona în care calea ferată traversează Râul Târgului înspre Combinatul de Ciment şi apoi începe să urce. Deşi, repet, trebuia să se asigure înclinarea pentru curgerea apei. Din loc în loc sunt nişte armături, probabil, de compensare a diverselor dilataţii sau îmbinări foarte solid făcute. Este curat, este necolmatat. Şi toate acestea pe o distanţă care, de la Mihai Firică şi până în zona în care calea ferată trece către combinatul de ciment, cred că este de 1,5 kilometri.

Se vede puterea vegetaţiei care a străpuns tubul de beton. Sunt fagi care, efectiv, au străpuns, este fantastică imaginea! Construcţia m-a impresionat, este de admirat, extrem de ingenioasă. Din câte cred, a fost făcută cu asistenţă sau chiar cu implicarea unor firme austriece. Aici călcăm, practic, peste conductă. Toată această zonă de câţiva zeci de metri n-are nicio problemă. Localnicii se văitau că le-au mai intrat viţei pe aici. S-ar putea ca la un capăt să fie loc de intrat şi la celălalt capăt să fie loc de ieşit. Din loc în loc au apărut spărturi în care mai găseşti şi borhot. Într-o anumită zonă vine de pe deal o gârlă şi a trebuit să spargă acolo ca să aibă trecere.”, este altă cauză a spărturilor din conductă în afara celor naturale.

Cei trei temerari au parcurs-o la pas, cât s-a putut, pentru că, la un moment dat, încep grădinile oamenilor, care încep să te întrebe ce cauţi pe acolo. Diametrul acestei conducte a fost astfel proiectat încât să asigure un debit suficient de apă atât pentru procesele de fabricaţie, cât şi pentru antrenarea turbinelor.

  • Turbinele, care au fost achiziţionate în acelaşi an în care s-a făcut instalaţia, erau turbine Voith

Calea Marineştilor este drumul care urcă de la fosta uzină pe sub poalele Dealului Măgura. „Suntem la 30-40 metri în coastă. Şi aici avem conducta. Acestea sunt nişte consolidări care s-au făcut atunci, pentru ca conducta să nu se prăbuşească. Aici este un cămin de vizitare al conductei peste care s-a prăbuşit un copac. Se poate observa armătura metalică pe conductă. Armătura metalică, la ora la care a fost construită, era insert metalic în longitudinal şi transversal, deci pe circumferinţă şi pe generatoare în tuburile de beton respective. Acolo este rezervorul de liniştire, în care este dificil să intri înăuntru… intri pe plafon şi faci escaladare. Dar am făcut câteva fotografii şi înăuntru.”, spunea Sergiu Marcu hotărât să continue investigaţiile în acest punct.

Imaginile realizate prezintă şi conducta de metal care, din rezervorul de liniştire, mergea până în Fabrica de Hârtie şi antrena turbinele. „O cădere de 35 de metri asigurată pe verticală. Din punctul de unde pleca şi până în punctul în care antrena turbinele erau 35 de metri pe verticală, ca să aibă debit să producă şi să antreneze utilajele fabricii.”, a adăugat acesta.

Conducta metalică era formată din sectoare circulare îmbinate prin tehnologia de nituire. „Tehnologia de nituire a făcut carieră în epocă. Dau un exemplu: Turnul Eiffel este construit prin nituire. În Bucureşti, în Gara de Nord sunt nişte stâlpi în partea peroanelor. Mulţi sunt nituiţi în acelaşi mod.”, a mai spus acesta.

Ce ştie sigur Sergiu Marcu este că turbinele, care au fost achiziţionate în acelaşi an în care s-a făcut instalaţia, erau turbine Voith. „Astăzi, sunt câteva microhidrocentrale în judeţul Argeş care produc curent electric. Turbinele sunt Voith. Începuturile firmei Voith, o firmă germană, cu filiale şi în Austria, sunt undeva la 1855. Prima dată s-au ocupat de utilaje pentru industria hârtiei, apoi, după punerea la punct a huilei albe, a energiei date de căderile de apă, s-au specializat pe turbine. Cele două turbine ale Fabricii de Hârtie achiziţionate în anul 1911-1912 erau turbine Voith.”, a precizat Sergiu Marcu.

  • În 1946, inginerul Buzatu a văzut turbinele antrenând utilajele secţiilor de producţie

Într-un articol din Secera şi Ciocanul, din 1965, profesorul Hurdubeţiu a intervievat doi localnici din Lereşti, care au lucrat la Fabrica de Hârtie. Ei au povestit despre această instalaţie de aducţiune şi despre faptul că antrena două turbine, care nu numai că puneau în mişcare utilajele fabricii, dar produceau şi curent electric, după Primul Război Mondial. „Am investigat ca să văd până când a fost funcţională, pentru că Fabrica de Hârtie şi-a oprit fabricaţia în 1930-1932. Din cauza prăbuşirii proprietarului, renumita bancă Marmorosch Bank, cel mai mare crack financiar al României din perioada marii crize economice, a fost o înţelegere şi banca a închis Fabrica de Hârtie Câmpulung. În 1940, după dictatul de la Viena, sub conducerea generalului Antonescu, România a hotărât să relocheze capacităţile de fabricaţie ale uzinei aeronautice IAR Braşov. N-am găsit scris în nicio parte, dar n-am cum să greşesc în ceea ce afirm acum. După instalarea Guvernului Antonescu, a Guvernului Naţional-Legionar, Antonescu şi-a asumat şi funcţia de ministru de război. Pe 17 septembrie 1940, s-a decis ca o echipă de la IAR Braşov să inspecteze spaţiile Fabricii de Hârtie Câmpulung. Într-un raport făcut în luna octombrie, specialiştii de la IAR Braşov spun că au găsit pe teren două turbine hidraulice şi instalaţia de aducţiune de apei în lungime de 2,4 kilometri.”, relata Sergiu Marcu.

Gheorghe Buzatu era copil în 1946, când fratele lui, care lucra la sectorul de producţie al uzinei aeronautice de la Braşov, l-a luat într-o vizită. Atunci, Gheorghe Buzatu a văzut turbinele antrenând utilajele secţiilor de producţie la acea vreme. Ulterior, s-a renunţat la ele şi s-a trecut pe alte surse energetice. Instalaţia Fabricii de Hârtie s-a oprit în 1930, dar a fost utilizată trei-patru ani în timpul în care a fost relocată la Câmpulung fabricaţia de elice şi echipamente de tragere între 1944 şi 1946-1947.

Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!