Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, Sântămaria Mare fiind cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, conform etnografului Ion Ghinoiu.
„Vă invit să lecturaţi mai jos pe această temă un text minunat din publicaţia „Vatra Meşterilor şi Creatorilor de Patrimoniu”, text care relevă profunda împletire a credinţei cu tradiţiile ancestrale ale neamului românesc! Fie ca marea sărbătoare de astăzi să vă dea putere de a merge mai departe, să vă aducă linişte în suflete, armonie în cămin şi sănătate! Zi binecuvântată tuturor!”, este mesajul de felicitare al deputatului Simona Bucura Oprescu.
„Sântămăria Mare – cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc
La trecerea de la vară la toamnă calendarul popular păstrează amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă, evenimente peste care Biserica creştină a suprapus moartea (adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria.
Aşa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, inversând evenimentele care deschid şi închid viaţa Sfintei, mai întâi moartea (15 august) şi apoi naşterea (8 septembrie), Biserica creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi se naşte Sântămăria Mică. Cele două Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusa Facere a lumii (anul 5508 î. H.). Multe din trăsături specifice Anului Nou Biblic şi ale mitului creaţiei paterne a Lumii au fost preluate de Sântămăriile româneşti, purtătoare ale mitului creaţiei materne a Lumii.
În ceea ce priveşte Sântămăria Mare, prăznuită în 15 august, aceasta este precedată de un post de două săptămâni considerat a fi tot aşa de mare ca şi postul mare de dinaintea Paştelui.
Postul Sântămăriei a fost descris de Tudor Panfile în lucrarea „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului”. Studiu etnografic (1914), pentru început fiind reliefate obiceiuri din fostul judeţ Muscel (care cuprindea partea estică din actualul judeţ Argeş şi comunele Malu cu Flori, Văleni-Dâmboviţa şi Pucheni aflate în prezent în judeţul Dâmboviţa), după cum urmează: „În acest post nu se mănâncă nici chiar mâncări prăjite cu untdelemn, iar dezlegarea la peşte nu-i decât o singură zi, Probejenia, căci Postul Sântă-Mariei este rupt din Paresemi (Postul Mare n.n.). E credinţă că la început postul Paştilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung şi prea sărăcăcios, aşa că oamenii ieşeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea totul muncilor, s-a micşorat acest post cu două săptămâni şi s-au pus aceste zile de post înaintea Sântă-Măriei Mari, când e belşug de legume şi zarzavaturi”.
Potrivit etnografului Ion Ghinoiu, „Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, invocată şi astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor, etc. Ea are trăsăturile Născătoarei, a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului”.
Sântămăria Mare este un prilej de pelerinaj şi, totodată, de pomenire a sufletelor celor morţi. Aşa cum arată Tutore Panfile în studiul său etnografic, „dimineaţa, femeile merg la biserică şi împart struguri la săraci pentru sufletul morţilor. Tot astfel se dau şi prune coapte; asemenea prin Bucovina şi părţile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. În de obşte, cu acest prilej merg şi pe la cimitire şi-şi tămâiază morţii familiilor lor. Praznice pentru aceşti răposaţi se fac atât în dimineaţa Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât şi a doua zi după, mai ales dacă aceşti morţi sunt proveniţi din înecaţi, arşi, mâncaţi de lupi, şi alte cumpene”.
Credinţe şi obiceiuri asemănătoare sunt întâlnite şi în alte zone etnografice cum sunt: Ţinutul Pădurenilor, Ţara Zarandului, Ţinutul Orăştiei şi Banat. În lucrarea „Anotimpuri magico-religioase. Schiţe etnografice”, Marcel Lapteş arată că în satele din zona etnofolclorică a Orăştiei, ziua era importantă ca celebrare a sufletelor morţilor despre care se credea că s-ar întoarce noaptea acasă pentru a fi ospătaţi de cei vii. Astfel, femeile din Mărtineşti mergeau la biserică cu „coliva de pomană” (în special colăcei şi vinars), „pântru ăi morţi din familie, da’ şi din tăt satu’, iară la icoana Sfintei Mării puneam multe flori câteva din ele le aduceau acasă de le puneam la grindă să se uşte că erau ăle mai bune de leac”, aşa cum spunea o bătrână din sat.
În această zi se culegea năvalnicul, o plantă care creşte în păduri, în locuri ascunse, cunoscute doar de femeile vârstnice. Năvalnicul, cunoscut şi sub denumirea de limba cerbului, nu este numai o plantă de leac, ci şi una magică, de dragoste.
După cum îl descrie Tudor Panfile, năvalnicul este buruiană de dragoste pentru leac, care creşte prin păduri pe vetre anume ştiute de babe făcătoare de „lumea dragă”. Ritualul de culegere a plantei este prezentat după cum urmează: „De Sântămăria Mare, de obiceiu, se duce vreo babă de acestea în zori la pădure: şi împreună cu ea merge tineret mult chiuind: «uiu-iu-iu-iu!». Supărat, nu se cade nimeni să meargă la o aşa iscodire, care cere veselie şi voie bună. Duc în mână mai cu samă zahăr şi pe lângă altele, zice baba cea îmbrăcată în frumoasă cămeşă albă: -Cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea’n casă la mine! De obiceiu se chiuie mai tare, când se dă cu ochii de buruiana dragostei, adică a năzdrăvanului şi frumosului Năvalnic”.
Dacă sărbătoarea avea semnificaţia pomenirii morţilor şi a pomenilor date pentru cei în viaţă, aceeaşi mare importanţă o are Sântămăria Mare în viaţa cotidiană a familiei ţărăneşti. Se mai păstrează şi astăzi precepte, dar şi interdicţii, legate de această zi, pentru bunul mers al vieţii şi treburilor, ca apărătoare de rele şi durere, oraculare, prevederi meteorologice şi multe altele din universul comunităţilor rurale. În Ţara Zarandului, bătrânele considerau ziua Adormirii Maicii Domnului, ca cea mai importantă pentru alungarea spiritelor rele ce puteau impieta naşterea „unor muieri mai slabe şi neştiutoare”, pentru că „o dată cu Adormirea Maicii să făceau leacuri bune, că diavolii erau fără putere”. Sărbătoarea avea un mare prestigiu şi în comunităţile momârlane din Valea Jiului. De Sântămărie Mare, ţăranii, după ce dis de dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, se spălau cu apă neîncepută, se închinau la icoana Maicii Domnului şi-i cereau să le dea belşug şi mană la animale, iar pe lupi şi urşi să-i ţină departe de stâne. Ciobanii urmau acelaşi ritual ce se încheia cu lovirea bâtei în pământ de şapte ori”.
Tot legat de viaţa ciobanilor, Tudor Panfile a cules un cântec argeşean care arată că este şi vremea când turmele încep să coboare de la munte:
„Săraci brazi încetinaţi,
Voi la ce vă legănaţi?
Cum să nu ne legănăm
Când noi singuri rămânem!
La Sântămăria mare
Tulesc oile devale
Şi rămân stânele goale;
Rămân stâni
Fără stăpâni,
Strunguţe
Fără oiţe,
Scaune fără băciţe,
Izvoare
Făr’ de mioare”.
Pentru că în această perioadă rodul viilor începe să dea în copt, se obişnuieşte ca de Sântămăria Mare să fie tocmiţi pândarii în vii şi se iau măsuri de protecţie magică a podgoriilor împotriva păsărilor („legatul ciocului”, pentru a nu mai putea strica boabele de struguri). Despre gustoşii şi frumoşii struguri din această perioadă se pomeneşte şi în unele descântece:
„Iar N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua de pe câmp,
Ca strugurii din vie,
În ziua de Sântămărie”.
În popor, Sântămăria Mare este considerată a fi şi hotarul dintre lunile călduroase şi cele răcoroase. Este ziua care ne anunţă că vara este pe sfârşite. Din acest motiv exista un obicei vestimentar, respectat pretutindeni, care îi obliga pe bărbaţi să poarte căciulă între Sântămărie şi Sângeorz. Cei care uitau să-şi schimbe pălăria cu căciula la această dată era atenţionaţi prin zicala: „A venit Sântămărie, / Te-ai… în pălărie!”
Sătenii din Valea Mureşului, de la bazinul Streiului şi până la Zam cred că dacă înfloresc trandafirii pe la Sântămărie „toamna va fi lungă şi cu multă roadă în livezi”.
Sfânta Maria este considerată şi ocrotitoarea marinarilor de pretutindeni, drept pentru care, la 15 august, se sărbătoreşte şi Ziua Marinei Române. Ca urmare, la malul mării, dar şi în oraşele dunărene sunt organizate manifestări religioase, artistice şi culturale dedicate acestui eveniment special.”
(Credit: vatra-mcp.ro)