23.5 C
Campulung Muscel
09/08/2022

Campionul României la ciclism, Gabriel Moiceanu, recompensat cu medalia de aur la Zilele Câmpulungului, după 50 de ani de când a fost declarat Maestru Emerit al Sportului

Campionul la ciclism Gabriel Moiceanu, astăzi, în vârstă de 88 de ani, a fost una dintre personalităţile recompensate cu distincţia sărbătorii municipiului la cea de-a XXII-a ediţie a Zilelor Câmpulungului. „Ne-a făcut cunoscuţi în lume datorită pasiunii şi performanţelor în ciclism. După 50 de ani de când a fost declarat Maestru Emerit al Sportului se face dreptate. Gabriel Moiceanu, campionul României la ciclism, primeşte aurul din partea Primăriei Municipiului Câmpulung.”, a anunţat primăriţa Elena Lasconi acordarea unui simbol al respectului municipalităţii faţă de cariera împlinită a lui Gabriel Moiceanu, cu adevărat o personalitate a Muscelului.

La festivitatea oficială, profesorul Adrian Săvoiu a avut ocazia să-l cunoască pe marele campion şi a consemnat momentul. „Dacă există un nume de legendă al ciclismului românesc, acesta este – fără îndoială! – al câmpulungeanului GABRIEL MOICEANU. Născut în 1934, Gabriel Moiceanu câştiga în 1958, la doar 24 de ani, Turul ciclist al României. A fost participant la olimpiadele de la Roma (1960) şi Tokyo (1964). S-a numărat de şase ori între concurenţii din Cursa Păcii, organizată în ţări din Europa Centrală. A pedalat în concursuri prestigioase din Franţa, Marea Britanie, Tunisia, Maroc şi în toate ţările foste socialiste. Auzisem de el încă de când eram adolescent, dar abia astăzi am avut ocazia să îl cunosc, la 88 de ani!”, scria profesorul Săvoiu.

Modest şi emoţionat, în faţa publicului prezent la recepţia de la Complexul „Ciobănaşu’”, Gabriel Moiceanu, copleşit de gestul Elenei Lasconi, n-a dorit să reţină invitaţii cu povestea sa de viaţă. Evenimentul Muscelean o reia, însă, în acest articol, întrucât ar fi păcat ca muscelenii să nu cunoască parcursul de film al unui om dedicat unei pasiuni. Interviul a fost realizat în anul 2020.   

  • Gabriel Moiceanu, povestea unui om de legendă. Din ucenic fotograf, unul dintre cei mai emblematici ciclişti români!

A scris istorie pentru ciclismul muscelean şi românesc, iar povestea sa e povestea multor campioni ai României. Nu i-a fost uşor, din contră, s-a confruntat cu multe lipsuri şi greutăţi, a muncit foarte mult, dar, în cele din urmă, şi-a primit răsplata: a ajuns pe înaltele culmi ale performanţei, fiind apreciat atât în ţară, cât şi peste hotare. A crezut în antrenorii săi, care, de cele mai multe ori, i-au fost ca un părinte, şi a câştigat inimile celor care l-au susţinut. Vorbim despre Gabriel Moiceanu, unul dintre cei mai mari sportivi ai ţării din anii de glorie ai ciclismului românesc (anii ’50, ’60 şi ’70). Nu are nici recordul lui Marin Niculescu, de 14 etape câştigate în Turul României (Moiceanu are doar 13!), n-are nici clasările externe şi titlurile lui Constantin Dumitrescu, dar era un fin tehnician, se vede asta şi la ciclişti! Pentru tehnica lui şi tactica adoptată în timpul cursei, era apreciat, iubit chiar, era ante-mergătorul starurilor, ale marilor vedete de zi. Timp de 15 ani, a concurat şi a câştigat. A pedalat la Jocuri Olimpice, la Campionate Mondiale şi la zece ediţii de Cursa Păcii, prima participare fiind în 1955, iar ultima în 1967, la 33 de ani, când a terminat pe locul 11 în clasamentul general! În această valoroasă competiţie are trei victorii de etapă. Publicul de la noi urmărea cu mare atenţie desfăşurarea acelor etape, iar ziarul Sportul Popular era cumpărat în zilele cursei pentru a se afla „ce a mai făcut Moiceanu?” În Franţa a participat la mai multe ediţii ale Marelui Premiu al ziarului L-Humanite, câştigând două dintre ele, în ’62 şi ’63, iar în ’64 s-a clasat pe locul 4 în Turul Tunisiei. În 1968 s-a situat pe locul 2 în turul Marocului. Longevitate şi rezultate!

  • Copilărie grea, foamete, război, iar apoi bicicletă

L-am găsit pe Gabriel Moiceanu în frumoasa sa gospodărie situată pe strada Calea Pietroasă, în comuna Valea Mare Pravăţ. Am întâlnit o persoană vioaie, cu ochi ageri şi privire blândă, sociabilă, care nu dă deloc impresia că, în acest an, în luna august (n.r. 2020), va împlini venerabila vârstă de 86 de ani! A acceptat să ne relateze povestea sa de viaţă, una în care sportul a avut, cu siguranţă, întâietate, oferindu-i cele mai mari satisfacţii. A avut parte de o copilărie grea, cu multe lipsuri şi a pornit în viaţa de adult ca ucenic fotograf, fiind nevoit să abandoneze liceul. În perioada de ucenicie şi-a descoperit pasiunea pentru ciclism, trecând apoi treptat, treptat, la marea performanţă în această disciplină sportivă.

„Pasiunea mea pentru ciclism e o istorie, ca să spun aşa. M-am născut pe 12 august  1934. Era viaţa grea, atunci! Şcoala primară am făcut-o la „Oprea Iorgulescu”, iar apoi tata m-a dat la Liceul Comercial. Au venit foametea, războiul şi nu a putut tata să mă mai ţină la şcoală! După doi ani, m-a luat de la liceu şi m-a băgat la şcoala profesională, de ucenici foto. Am învăţat meseria de fotograf la un patron, Dobrescu Constantin îl chema. În 1953, am terminat şcoala profesională şi am ieşit lucrător foto. În perioada asta de ucenicie, am învăţat să merg pe bicicletă, pe stradă, pe bulevardul teilor. Am cumpărat o bicicletă cu banii adunaţi de mine în perioada uceniciei de la un băiat din Valea Mare Pravăţ şi, împreună cu Valerică Milea, Tase Irimia, Nelu Filgher şi alţii, plecam la plimbare, la Rucăr, la Podu Dâmboviţei, la Dâmbovicioara, până la peşteră, duminica, când aveam liber, sau când puteam.

Încet, încet am prins gustul pentru sport, iar, în 1952-1953, Federaţia de Ciclism i-a trimis la Câmpulung pe Marin Niculescu, Constantin Şandru, Ion Dolete, Ion Constantinescu, Nicolae Maxim şi alţii, care erau în lotul naţional, pentru că era o zonă bună pentru pregătire, în vederea participării la cea mai mare competiţie, „Cursa Păcii”, care se desfăşura în Cehoslovacia, Polonia şi Germania. Se făcea competiţie pe bulevard, până jos la „Dinicu Golescu”, unde se întorcea. Era competiţie pe circuit şi ne agăţam şi noi de ei, mergeam în coadă. Dădeam un tur, două, trei, cât puteam să rezistăm în circuitul acesta. Ei erau vedete, erau la lotul naţional, iar noi abia eram începători. După aceea, am plecat pe bicicletă la Bucureşti, în 1953, la Festivalul Tineretului. Am făcut 5-6 ore, nu mai ştiu exact, mergeam pe Piteşti, Găeşti, Titu, Bucureşti, pe drumul vechi. În 1953, am văzut competiţia asta, a tineretului şi m-am înscris la clubul Progresul Casa Scânteii. Acolo erau băieţi care m-au simpatizat şi mi-au zis să stau cu ei şi să fac sport. M-a ajutat foarte  mult Constantin Istrate, antrenorul Tică Simionescu şi Ion Constantinescu care, în anul 1954, a câştigat Cursa Scânteii, pe traseul Bucureşti-Braşov şi retur, şi a avut premiu o bicicletă de curse Visconteia, italiană. Am cumpărat-o eu cu banii adunaţi şi am participat, în 1955, cu echipa Progresul Casa Scânteii la Turul României.”, şi-a început Gabriel Moiceanu povestirea.

  • „În sistemul în care eu am făcut sport, unul de chin, de după  război, de comunism, am fost profesionişti!”

Impactul cu competiţii de anvergură nu avea să fie deloc uşor. În primul tur al României s-a clasat pe locul 53. Drumuri proaste, neasfaltate… Ceva necunoscut? Nu cred! „În 1955, am participat, pentru prima dată, la Campionatul Naţional de ciclism, fond, 200 de km, Bucureşti-Piteşti. Pe Podul Viilor aveam întoarcerea şi înapoi la Bucureşti. Am câştigat Campionatul Naţional. Asta e cartea mea de vizită, viaţa mea sportivă. În primul tur al României am terminat pe locul 53, erau drumurile foarte proaste, şoselele neasfaltate şi etapele foarte lungi: Iaşi, Roman, Fălticeni… Am spart într-o etapă 12 cauciucuri. Ciclismul şi sportul nu se învaţă… mamă, tată, ţi-e foame munceşti, te lupţi, au fost zile şi greutăţi în care îţi plângeai şi ţâţa pe care ai supt-o la mama, aşa este de dură viaţa unui sportiv. Trebuie să ai voinţă, să ai dragoste, chiar dacă pierzi. Dacă eşti un om conştient, pozitiv, poţi trece prin toate etapele astea, de insucces, şi într-una din zile vine şi succesul. În sistemul în care eu am făcut sport, unul de chin, de după război, de comunism, am fost profesionişti! România avea atunci cel puţin 120 de biciclete, cu cinci mărci, în magazia centrală a Stadionului Republicii, şi fiecare dintre noi ne alegeam o bicicletă, care credeam noi că ne place. Începătorii aveau o subvenţie de la cluburile sportive, de la asociaţii, dar şi bicicletă. Nu am mai plecat din lotul naţional până când m-am lăsat de sport, în 1971, la toate competiţiile la care a participat, în România, Europa, Asia, Africa….”, a continuat cel mai reprezentativ ciclist muscelean.

  • Prezent la două Olimpiade

Competiţiile de nivel înalt au fost dintotdeauna inaccesibile românilor, Le Tour, Il Giro sau La Vuelta au reprezentat vârfuri greu de atins. În Turul Franţei am avut, în anii ’30, o mini-echipă şi cam atât. În schimb, la nivel de amatori am fost bine reprezentaţi în Cursa Păcii şi altele asemănătoare, curse importante, de ridicat nivel, care pentru mulţi rutieri din spaţiul estic au devenit, spre sfârşitul anilor ’80,  rampă de lansare în ciclismul profesionist. Nici măcar nu se comparau bicicletele cu adversarii din vest. Totuşi, Gabriel Moiceanu a fost la două Olimpiade.

„Am fost campion naţional la toate probele, fond 200 km, velodrom, dublu, echipe, am adunat 24 de titluri de campion naţional (fond, semifond, demifond şi echipă), 13 ediţii la turul României şi am câştigat şase etape câştigătoare (echipe, individual). Am fost la „Cursa Păcii”, zece ediţii, Varşovia, Berlin, Praga şi retur, unde am câştigat mai multe etape, la „Turul Egiptului”, de trei ori, am câştigat două etape, la „Turul Tunisiei” (locul I echipe, locul II individual), „Turul Algeriei”- participare, Turul Bulgariei, în Lituania, Rusia, Italia, Franţa etc. Noi aveam biciclete clasice, cu care am mers şi care sunt bune şi la ora actuală. Dar acum a intervenit tehnica asta, să-i dea altă poziţie, să le facă mai uşoare, sub 7 kg. Înainte, pe vremea mea, cea mai uşoară bicicletă era de 11 kg.  Eu am bicicleta mea cu care am fugit şi am câştigat campionate, asta pe care o am afară, este din 1953, Favorit.”, ne-a mărturisit Gabriel Moiceanu.

  • Cele mai mari performanţe au fost sub culorile clubului Dinamo

Nu mă voi întoarce nici la Nicolae Ţapu, regretatul „nea Nae”, care era o enciclopedie a sportului cu două roţi şi nici la legendarul Marin Niculescu, dar, de prin anii `50, Romania a avut mari secţii de ciclism, la Steaua şi Dinamo, dar şi în provincie, la Braşov, Ploieşti, Timişoara, Cluj, Arad, Oradea. La Bucureşti a răsărit şi Gabriel Moiceanu, tocmai de la Câmpulung. „Toate performanţele, în afară de primul campionat, le-am avut cu Clubul Sportiv Dinamo Bucureşti, în perioada 1955-1971. În 1955, am primit ordin de încorporare la Steaua. Aveam 21 de ani. Eram la hotel Union, în Bucureşti, iar Nae (Nicolae) Voicu, antrenor la Dinamo, m-a furat, în ghilimele, de pe scara de serviciu şi m-a băgat într-o maşină a M.A.I. În două ore eram sergent major de Securitate. Cei de la Steaua mă dăduseră dezertor, dar nu mai aveau ce să-mi facă. La 21 de ani eram dezertor! Ludovic Zanoni, Aurel Şelaru, Petre Nuţă, Maxim Nicolae, Istrate Constantin, Ion Cozma, Teodor Vasile şi alţii erau coechipierii mei. Mă băteam cu Steaua şi ca adversari îi aveam pe Constantin Dumitrescu, Ion Constantinescu, Silviu Duţă, Vasile Burlacu şi alţii.

Eram cam 12 persoane în secţie, că nu putea nici clubul să ţină mai mulţi. Pregătirea era comună şi antrenorul selecţiona 5-6 inşi, depindea cum era echipa. La lotul naţional clubul Dinamo a dominat, avea atunci peste 75% dintre sportivi. Eram echipa de aur, eram socotiţi în Europa pe locul 6, iar echipa României, ca valoare în competiţiile europene, a fost clasată pe locul 6. Cei mai mulţi sportivi îi dădea echipa Dinamo, erau mai bine organizaţi, mai bine pregătiţi, antrenorul era mult mai bun, nu se compara cu Steaua. La Steaua erau mai zeflemişti, un fel de papiţoi.”, e de părere Gabriel Moiceanu.

  • Antrenor la Câmpulung, atât cât a mers ARO

Turul ciclist al României a fost, pe vremea aceea, un adevărat tur, care a trecut şi prin Ardeal, şi prin Banat, şi prin Moldova. Etapele numărau de la 10 în sus, iar interesul publicului si al mass-media era enorm.  După o carieră strălucită, Gabriel Moiceanu a pus bicicleta în „cui” în 1971 şi a continuat să profeseze ca fotograf, în MAI, până în 1976, după care s-a dedicat antrenoratului, la Câmpulung, până a ieşit la pensie. Din păcate, după 1990 ciclismul muscelean a fost în declin.

„Când am renunţat la ciclism, în 1971, am rămas în Ministerul de Interne, ca lucrător foto la criminalistică, cu gradul de maior. Am profesat în Bucureşti până în 1976. În 1976, am trecut în rezervă şi am venit antrenor la Câmpulung, la Asociaţia Sportivă ARO Câmpulung. Aici, ca să fiu antrenor, m-am chinuit mai rău decât în perioada când eu eram acela care nu aveam bicicletă, nici nu vreau să-mi aduc aminte. Uzina nu a vrut să ne dea bani, să cumpărăm o bicicletă, să avem de masă. Singurul care a fost om de treabă în uzină a fost Naghi. Şi el, şi Ion Teleleu, care era secretarul Asociaţiei Sportive ARO. M-a ajutat şi Bivol, mi-a dat  spaţiu. Am plecat cu 5-6 copii, luaţi de la Colegiul Tehnic ARO, din când în când, mă duceam să fac selecţii… Am ajuns la un lot de 12 copii cu care, în fiecare iarnă, plecam în pregătire, pentru că trebuie să-i laşi să se formeze, nu poţi să iei un copil şi să-l pui pe bicicletă şi să-i ceri performanţă, să-i dai program seve. Făceam scări la Ciobănaşu, dar cel mai mult ne duceam pe Strâmtu. Făceam schi, mergeam la Rucăr, pe Căpitanu… Eu eram mamă, tată, medic, bucătar. Marius Niculescu, Suciu, Marius Gorgan, Cristi Pârlici, Viorel Jinga, toţi sunt ca o familie, aşa mi-au rămas ei. Pe parcurs, toţi s-au ridicat ca valoare, dar nu am avut posibilitate să plecăm afară, numai în ţară mergeam la curse de cel mult cupa oraşelor, care era organizată în câte 4-5 judeţe pe an (Oradea, Timişoara, Cluj, Arad, Iaşi, Brăila), numai la competiţii interne. Participam la competiţiile astea, la nivelul nostru, nu am avut pretenţii. Dan Răcăşanu a fost unul din cei mai buni băieţi ai mei, a fost selecţionat în lotul naţional şi om de bază al clubului Dinamo.”, crede ciclistul numărul 1 al Muscelului.

  • Ciclismul, un sport în declin

Sigur că ciclismul anilor noştri este puţin altfel. Dacă în timpul anilor de gloriei ai ciclismului românesc competiţiile erau dotate şi organizate cu bani din fondurile „prieteniei”, azi orice întrecere ciclistă trebuie asigurată cu venituri de la sponsori şi din alte surse, fiind o întreprindere foarte dificilă. Nu numai în România, ci în toată lumea. Acesta este un aspect. Celălalt priveşte materialele. O bicicletă ca lumea costa 10-15 mii euro, echipamentele nu sunt nici ele ieftine, nemaivorbind că echipele mai au nevoie de antrenori, mecanici, medici şi nu în ultimă instanţă de maşini, însoţitoare şi chiar de un autobuz. Nici nu se poate discuta de această ramură sportivă care este atât de necesară de la copii până la bătrâneţe. Şi nu mai vorbim de alte sporturi. „Pe mine m-a dezamăgit viaţa ciclistă la ora actuală. Noi, ca persoană fizică, ne putem implica. Suntem la o vârstă, dar pe copiii noştri cine îi întreţine? Cu ce? La ora actuală, o bicicletă costă enorm de mult, s-au sofisticat, s-au făcut fel de fel de firme, nu mai sunt materiale corespunzătoare, nu ştiu, sunt doar de distracţie mai mult! Cum să spun, mountain bike astea de teren sunt să se joace prin păduri. Adevărul este că s-au aglomerat foarte mult şoselele, chiar dacă s-au îmbunătăţit din punct de vedere al traficului. S-au aglomerat şi se apasă pe acceleraţie şi de aceea s-a schimbat şi mentalitatea unei familii sau a unor tineri, unde să se ducă pe bicicletă? Aşa mă duc prin parc şi mă plimb pe bicicletă, din asta de jonglerie. Federaţia, care trebuie să se implice, este constrânsă din cauza sponsorizării. Cu ce bani cumpără federaţia biciclete ca să formeze un club sau o firmă, că de-abia se chinuieşte să ţină o echipă de handbal, de volei, nici nu mai vorbesc de patinaj, hochei sau altceva. Până la urmă, noi ne rezumăm numai la o singură persoană ca sportivă de mare, mare performanţă mondială, la fete, cu Simona! Nu se poate numai aici, avem încă trei patru după ea. Noi nu avem nici atât la federaţie, în primul rând, din punct de vedere organizatoric. Dacă federaţia este numită politic, asta este o disciplină sportivă şi o conducere, aici trebuie să ai un program! Toate se învârt în jurul banilor! Sponsori nu avem, fotbalul îl cumpără şi, dacă nu merge, îl vinde imediat, s-a dus şi mentalitatea copiilor noştri! Făceam din bicicletă veche una nouă, recuperam, făceam una corespunzătoare, să pot să merg pe ea, aşa creştea un copil! Acum copiii noştri vor bicicletă cu design, cu schimbătoare de 20 de viteze, iar noi dacă aveam un singur pinion, să pui frână! Viaţa este grea, iar la ora actuală sunt probleme deosebite din cauză că, pe plan local, nimeni nu s-a implicat să ajute, nu numai disciplina ciclismului, ci şi majoritatea ramurilor sportive. Unde sunt luptele, unde e boxul, unde sunt jocurile de echipă? La ARO, am luat echipa cu tot ce aveam noi de luat, în 1978. Până ne-am organizat, până am văzut despre ce este vorba, am fost şi după Revoluţie, până în 1994, când s-a desfiinţat secţia de ciclism, dar, neavând posibilitatea să ţin băieţii, să le dai loc de muncă, să le iei materiale, nu a mai vrut nimeni să se implice pe plan local.”, este finalul poveştii unui mare sportiv. „E.M.”

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!