Dragostea clujeanului Ion Pogăcean pentru maşina fabricată la Câmpulung s-a născut în copilărie, datorită faptului că familia sa deţinea un IMS. Autovehiculul fusese cumpărat de tatăl său, împreună cu un unchi, şi din cauza banilor, şi din cauză că maşinile muscelene erau greu de procurat. Clujenii au găsit una la mâna a doua, pe care copilul Ion a şofat-o, pe un câmp, supravegheat de tată, pe când n-avea mai mult de şapte ani. Performerul, care a început ca globe trotter, a făcut nişte raiduri spectaculoase pe două roţi, traversând America de Sud şi de Nord cu o motocicletă BMW, însă nu s-a lăsat până când n-a încercat IMS-ul în deşertul african. În 2021, a plecat pe roţi de la Cluj, ajungând până în Sudul Marocului, într-o călătorie dedicată împlinirii a 50 de ani de la expediţia Transafricana din 1971. Soţia, care i-a fost partener de drum, era însărcinată în luna a şaptea.
- Aventura soţilor Pogăcean în Africa: 8.800 de kilometri, şase săptămâni, o singură defecţiune
Clujeanul Ion Pogăcean a fost o prezenţă savuroasă la evenimentul organizat de Emil Hagi, luna trecută, la Muzeul Automobilului Românesc, când zeci de maşini de colecţie au ocupat în totalitate curtea generoasă a fostului Cămin Cultural de la Apa Sărată. S-a remarcat între acestea, graţie poveştii senzaţionale născute din aventurile trăite de şofer la volanul său, IMS-ul care, în 2021, s-a încăpăţânat să adauge încă o filă istoriei ARO. La 50 de ani de la expediţia românească Transafricana, când doi angajaţi ai Uzinei ARO au însoţit un grup de cercetători ai Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj în prima şi singura expediţie ştiinţifică în Africa, doi clujeni au încercat să repete experienţa. „Expediţia Românească Transafricană 2021” s-a realizat tot cu un IMS, la fel ca acum o jumătate de secol, când cei opt membri ai echipei au străbătut, de la Oceanul Atlantic la cel Indian, peste 18.000 de kilometri, trecând prin 12 state de pe continentul negru, cu trei autovehicule fabricate în România: un M 461 şi două TV-uri. Călătoria s-a derulat în intervalul noiembrie 1970 – mai 1971.
La sfârşitul anului 2021, Emil Hagi, fondatorul Muzeului Automobilului Românesc, a facilitat întâlnirea dintre familia de clujeni şi doi dintre participanţii la explorarea de acum o jumătate de veac. Schimbul de amintiri între prof.dr. Nicolae Coman şi prof.dr. Sever Popa şi soţii Adela şi Ion Pogăcean a avut loc la Cluj.
O jumătate de an mai târziu, soţii Pogăcean au fost invitaţii familiei Hagi la Retro Parada Primăverii, unde Ion a povestit, cu un umor contagios, amintiri din perioada copilăriei, dar şi câteva secvenţe ale expediţiei în Africa, oprite după „8.800 de kilometri, şase săptămâni şi o singură defecţiune”. A fost nevoit să întrerupă voiajul de starea de sănătate a soţiei, însărcinată în luna a şaptea, pe care a îngrijorat-o, la un moment dat, gândul că ar putea avea nevoie de spitalizare într-una dintre ţările sărace ale Africii.
- „Pentru asta am primit câteva scatoalce, că aşa era moda pe vremea aceea, când copiii nu erau atât de uşor şifonabili”
Datorită frumuseţii povestirii lui Ion Pogăcean, vom trece relatarea la persoana întâi, lăsându-l pe expediţionar să vă încânte cu vorbele lui captivante despre o viaţă în care a iubit şi a condus maşina musceleană încă de când era un copilandru.
„Experienţa mea personală cu ARO, cu IMS, a început foarte de mult şi s-a materializat prin prima maşină pe care am condus-o. A fost IMS-ul tatălui meu, pe care îl avea împreună cu un unchi. Erau nişte maşini care se procurau destul de greu şi ei au avut bani pe din două ca să cumpere una second hand. Prima experienţă în condus a fost pe când încă nu puteam să stau pe scaun, pentru că nu ajungeam la pedale. M-a pus (n.r. tatăl) pe marginea unei tarlale, unde aveam ceva pământ. Ei erau la sapă, iar pe mine nu aveau cu cine să mă lase acasă. M-a pus de curiozitate să vadă ce fac. Am condus în picioare IMS-ul, pe marginea tarlalei. Dar am apăsat mai uşor pedala de acceleraţie decât cea de frână şi a fost prima pe care am cunoscut-o. Şi atunci tata nu m-a mai putut ajunge. A fugit după mine, după maşină. Cred că, după o sută sau două de metri, m-am panicat şi mă ţineam mai mult de volan decât conduceam. La un moment dat, pentru că în dreapta era un râu, a trebuit să iau stânga. Am tras de volan stânga, peste arătură, peste nu ştiu ce, şi am reuşit cumva să mă apropii de el. El a reuşit să sară în maşină şi să oprească un dezastru.
Asta a fost prima dată când am condus IMS-ul. Aveam între şase şi şapte ani. După aceea, după câţiva ani, maşina s-a stricat, cum se stricau ele, şi a necesitat o demontare a motorului. Tot aşa, într-un week-end în care tata şi unchiul erau plecaţi la ţară, la veşnicele lucrări agricole, am rămas acasă… şi pentru că eram ochi şi urechi în legătură cu tot ce înseamnă mecanica acelei maşini, am înţeles eu că s-ar putea închide motorul la loc dacă ungi garnitura de chiulasă cu magiun de prune, cu dulceaţă de prune. Fiind singur acasă în week-end şi plictisindu-mă, aveam şi magiunul la dispoziţie, am uns garnitura de chiulasă. Am reuşit cumva să pun chiulasa pe motor şi aşteptam să se facă duminică seara ca să primesc laudele cuvenite. Pentru asta am primit câteva scatoalce, că aşa era moda pe vremea aceea, când copiii nu erau atât de uşor şifonabili. Dar, până la urmă, oamenii au zis: hai să încercăm totuşi. Au mai strâns chiulasa, că n-am putut eu s-o strâng nu ştiu cât. Hai să-i dăm o cheie! A mers maşina vreo cinci-şase ani cu magiun de prune.”
- După trei ani în care a pregătit un Mercedes pentru o călătorie în lume, a ales, într-un final, motocicleta
„Am avut o pauză cu maşinile româneşti, pentru că erau în afara razei mele de acţiune financiare. Mult mai târziu, după revoluţie, mi-a venit o idee să mă duc într-o călătorie. Am mai făcut tot felul de călătorii, dar asta era să plec din satul din partea aia a Clujului şi să vin înapoi prin celălalt. Să fac o tură în jurul planetei. Şi m-am apucat să pregătesc o maşină în acest sens, la care am lucrat vreo trei ani. Nu-i o maşină românească, ci un Mercedes G-Class, dar transpiraţia a fost multă şi românească. După ce am făcut-o, după mintea mea, destul de bună şi aproape perfectă, am dat în criza bărbatului de 50 şi 100.000 de ani, care trebuie să demonstreze că încă mai poate, încă mai face, mai drege ş.a.m.d. şi am zis că nu-i atâta aventură în asta cu maşina.
Mi-am adus aminte că, de fapt, eu sunt motociclist. Am cumpărat o motocicletă, după trei ani de lucru la maşină, am pus-o pe un avion, am trimis-o în America de Sud şi am zburat şi eu acolo. Timp de un an, mi-am luat prima vacanţă, după cinci ani în care n-am avut niciuna, şi am făcut America de Sud şi America de Nord, oarecum, pe rute, am încercat să parcurg majoritatea ţărilor de acolo. Un an, 88.000 de kilometri. Motocicleta era nouă. Cei de la BMW mă monitorizau, era motocicleta cu cei mai mulţi kilometri parcurşi în cel mai scurt timp şi era un fel de test. Pe care, probabil, l-ar fi sponsorizat dacă aş fi fost un pic mai inspirat. Dar niciodată n-am fost foarte bun în a primi sponsorizări. Cam asta a fost aventura mea în jurul lumii, până când mi s-au terminat banii. Eram eu şi soţia mea, doi pe motocicletă.”
- „Eu cred că scurgerile de ulei la maşina asta însoţesc buna ei funcţionare”
„După un an, am venit acasă cu gânduri că vom continua. Continuarea a fost mai mult din ambiţie. Am revenit la IMS. Am un IMS de 20 de ani, „noul” IMS, cel cu prelată portocalie. Umblu cu el din când în când, ca maşină de zi cu zi. Acum, toată lumea zice că nu poate, că nu-i bună, că nu merge, că nu ştiu ce. Eu am zis: hai să vedem. Poate merge, poate e bună… ce face maşina asta? Şi m-am apucat să pregătesc. Mare lucru n-am avut de făcut la ea. Maşina este foarte rulată, avea o sută şi ceva de mii de kilometri când am luat-o eu. Motorul merge încă foarte bine, am făcut frâne, pompă de apă… cunoscătorii în ale IMS-ului ştiu cam ce faci pe acolo. Am încercat să etanşeizez motorul, cutia, punţile, să nu curgă ulei, misiune imposibilă… (tot cu magiun de prune?, l-a întrebat Emil Hagi). Nu, de data asta cu garnituri şi cu silicon. Pentru mine, asta cu eliminarea scurgerilor de ulei la maşină s-a dovedit absolut imposibilă! Eu cred că scurgerile de ulei la maşina asta însoţesc buna funcţionare a ei. Nu cred că trebuie să-ţi baţi capul cu aşa ceva. Trebuie să ai ulei la tine să tot completezi.
Şi am plecat. Ideea era că plecăm undeva spre Dakar. Cam aşa am plecat de acasă. Cu două luni înainte de expediţia asta, am avut un accident în care mi-am cam rupt gâtul. Şi purtam guler care imobilizează toată partea de sus. Un bun prieten de-al meu, medic neurochirurg, mi-a spus că nu sunt normal şi că este un risc foarte mare. L-am întrebat cam care este riscul? Mi-a zis: riscul este să mori. În următoarele două săptămâni, mi-a zis el. Mi-am pus problema: ce vreau să fac dacă mai am de trăit două săptămâni? Mi-era foarte clar că n-o să stau în pat, cum era prescripţia, şi să nu fac absolut nimic. Şi atunci, împreună cu soţia mea, care era deja gravidă în luna a şaptea, am zis că plecăm în Africa.
Şi am plecat. Nu ştiam unde să ajungem. Am zis: cu maşina asta nu ştii când pleci, dacă pleci, unde ajungi, dacă ajungi, dar vedem noi. Am ţintit către Dakar, asta a fost ideea. Am avut nişte trackuri de GPS de la raliuri anterioare Paris – Dakar, le-am încărcat şi voiam să mergem pe ele, sigur, nu în condiţii de raliu, ci să putem face traseele respective. Am luat-o pas cu pas, frumos, câte o zi. Merge? Merge. Merge şi mâine. Am ajuns în Ungaria, am trecut către Italia, am înaintat în Franţa. Între timp, am început să ne ocupăm de bilete de feribot şi am constatat prima piedică: marocanii erau certaţi cu spaniolii şi nu circula nimic între Spania şi Maroc, ceea ce punea o piedică serioasă la toată şandramaua. Am găsit, în schimb, un feribot în Franţa, care pleca peste o săptămână, aşa că am făcut o săptămână în Provence… au vinuri bune.”
- A venit la Câmpulung cu maşina în starea în care era după călătoria în Africa
„Am plecat din Franţa în Tanger, Maroc, şi de acolo a început expediţia. Am trecut cât am putut de repede Munţii Atlas, pe partea sahariană, care era, de fapt, interesul nostru. Odată ce am dat de deşert şi dune şi am făcut câteva poze şi filmări, am început să simţim că deja acum poate să se întâmple orice. Că am cam făcut ceva, avem o confirmare că am fost în Africa. Am luat-o mai spre Sud şi, după două săptămâni de deşert şi zone de acest gen, care nu sunt obligatoriu nisip, e multă piatră şi multă zonă deşertificată, fără vegetaţie… în următoarea ţară, Mauritania, începuseră nişte lupte de stradă. Poliţia se bătea pe stradă cu protestatarii, drumul nostru mergea pe acolo… ăia au avut o mulţime de lupte cu Frontul Polisario prin acei ani şi nu prea puteai să ieşi de pe drumurile principale, pentru că asta însemna câmpuri minate.
Soţia, în general, ascultă de flerul meu, dar atunci am zis: zi tu cum să facem. Ea fiind însărcinată…, flerul tău ce spune? Era un pic îngrijorată de faptul că, dacă treci de o anumită lună, se pot întâmpla una-alta. Să ai dureri, chiar să naşti şi să ai nevoie de asistenţă medicală. Cum vrei tu, dar parcă eu m-aş întoarce. Ce condiţii medicale poate să ofere Mauritania? Atunci, ne-am prelungit un pic sejurul în Sudul Marocului, pe la mare, şi am venit acasă. 8.800 de kilometri, şase săptămâni, o singură defecţiune, am schimbat un cilindru de frână la maşină, care a mers impecabil. Nu i-am făcut absolut nimic de atunci, am venit aici. Din punctul meu de vedere, este o maşină care poate fi stăpânită şi care poate să aducă satisfacţii.”, a fost povestirea clujeanului Ion Pogăcean, în privinţa căruia avem o mare curiozitate: ce aventură plănuieşte în continuare, fiind greu de crezut că va sta liniştit prea mult timp. Chit că are un copil de câteva luni.
Magda BĂNCESCU