„Parcul Drăghiceanu, condamnat la uitare?”, tema abordată de profesorul Claudiu Călcîi şi două eleve ale sale în cadrul celei mai recente comunicări a Cercului de Istorie „Gheorghe I.Brătianu”, a beneficiat de o completare interesantă avându-l ca autor pe profesorul Adrian Săvoiu. Acesta a adus cu el mai multe documente inedite legate de Mathei M.Drăghiceanu, ctitorul parcului şi unul dintre filantropii oraşului şi ai ţării, multe instituţii de la nivel naţional numărându-se printre beneficiarele gesturilor sale caritabile.
Impozanta Vilă Drăghiceanu, despre care s-a afirmat că ar fi fost vândută Şcolii Normale de Fete, a fost, în realitate, donată. Profesorul Ion Oană, care reprezintă la nivel local Societatea de Ştiinţe Istorice din România, spunea că soacra sa a făcut Şcoala Normală de Fete la „Drăghiceanu”. Şi doamna ştia că vila fusese donată şcolii, întrucât nu puteau convieţui în educaţie fetele cu băieţii. Chestiunea „vânzării” a fost interpretată de cei care au studiat trecutul Câmpulungului drept „un fitil pentru ca preţuirea faţă de el şi meritele lui să fie ceva mai coborâte.”
Tot profesorul Oană mai spunea că, deşi n-a găsit nicăieri o informaţie oficială, care să certifice un amănunt istoric flatant pentru Câmpulung şi Muscel, s-a vehiculat mult prietenia dintre Mathei M.Drăghiceanu şi Regele Carol I, „prietenie care a depăşit cu mult crezul că un rege ar putea să admită aşa ceva”. „Adică era singura personalitate din ţară care avea oricând acces la rege. Dacă era la poartă, era primit, nu programat, nu refuzat. O preţuire la nivel naţional, pe care eu nu o văd la fel de consistentă în oraşul care l-a onorat ca cetăţean.”, a mai precizat profesorul Oană.
- Cea mai frumoasă imagine a Vilei Drăghiceanu
Primul document valoros prezentat de profesorul Adrian Săvoiu este o fotografie a Vilei Drăghiceanu. Nu orice fel de fotografie, ci poza originală, pe care este consemnat: „Editura Librăriei Nae Manolescu Câmpulung”. „Este fotografia de pe care s-a făcut cartea poştală care a circulat atât de mult, aflată în colecţia domnului Gheorghe Chiţa. Este, probabil, cea mai frumoasă imagine a Vilei Drăghiceanu. Sunt mai multe, dar cred că aceasta o arată în toată splendoarea ei.”, spunea profesorul Săvoiu.
Primul comentariu pe marginea fotografiei i-a aparţinut profesorului Claudiu Călcîi, care a remarcat că vila nu avea vegetaţie în jur. „Mathei Drăghiceanu a condus o societate de înfrumuseţare a Câmpulungului. În această calitate, a plantat tot parcul şi o mare parte din Grui cu brazi şi alţi copaci. Oamenii bogaţi nu aşteptau să facă cineva. Pur şi simplu, se implicau personal, cu banii proprii, şi nu se rezumau la terenul lor, acţionau şi pe terenul localităţii.”, a afirmat acesta.
În completarea acestuia, profesorul Săvoiu a extras dintr-o notă consistentă pe care inginerul de mine Gheorghe Damaschin a scris-o despre personalitatea evocată o mărturie a generozităţii şi implicării sale: „Domnul Mathei Drăghiceanu a dat pentru biserica de la Florica toată piatra de construcţie, evaluând preţul numai atât cât costa mâna de lucru a pietrarilor care au scos-o şi cioplit din carierele de la Albeşti – Câmpulung, ceea ce atrăgea mulţumirile doamnei Brătianu, mamă, când îl întâlnea. Cu acelaşi sentiment generos, domnia sa a dat toate treptele de scări Ateneului, din afară şi din interior, fiind un de aproape amic al lui Esarcu („Daţi un leu pentru Ateneu”). Domnia sa ne afirmă că toate şcolile primare din Muscel, clădite în timpul ministeriatului prim al domnului doctor C.Angelescu au primit treptele necesare gratuit.”
- Somităţi naţionale au participat la sărbătorirea la 90 de ani a lui Mathei Drăghiceanu
Al doilea document expus de invitatul cercului l-a constituit un volum din 1934, intitulat „Sărbătorirea domnului inginer de mine Mathei M.Drăghiceanu”, tipărit cu ocazia împlinirii a 90 de ani de către personalitatea elogiată. Lucrarea reuneşte discursurile somităţilor ţinute cu acest prilej. Din această lucrare, profesorul Adrian Săvoiu a prezentat o imagine înfăţişându-l pe Mathei Drăghiceanu în anii senectuţii.
Pentru ca publicul să înţeleagă ţinuta manifestării, profesorul Săvoiu a dat citire numelor celor care au vorbit la sărbătorirea de 90 de ani, eveniment consumat în ziua de 12 mai 1934: Ludovic Mrazec, preşedintele Academiei Române, Alexandru Tzigara-Samurcaş, secretarul general al Societăţii Regale Române de Geografie, profesor Gheorghe Macovei, directorul Institutului Geologic al României, inginer de mine Ion Bujoiu, vicepreşedinte al Societăţii Regale Române de Geologie, Nicolae Vasilescu Karpen, rectorul Şcolii Politehnice „Regele Carol al II-lea” din Bucureşti, Ion Ionescu, preşedintele Societăţii Politehnice din România, M.G.Filipescu, din partea Institutului Geologic al României, dr.Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române.
Lucrarea se încheie cu discursul de mulţumire ţinut de Mathei Drăghiceanu. Întrucât în mesajul său sărbătoritul menţionează şi numele oraşului Câmpulung, profesorul Săvoiu a citit câteva rânduri de la începutul acestui discurs.
„Domnilor, n-am cuvinte să vă exprim mulţumirea mea sufletească ce resimt văzând întruniţi înalţi demnitari ai ţării în acest frumos locaş al tehnicii române, spre a sărbători cei 90 de ani ai mei de viaţă, de muncă pentru ştiinţă şi de luptă pentru binele public. Somităţi ale ştiinţei, între care aceea universal recunoscută în persoana savantului doctor Gheorghe Marinescu, membru al Academiei, au ţinut să-mi facă marea cinste a asista la marea sărbătorire a muncii ştiinţifice, cărora le rămân profund recunoscător. Îmi aduc aminte cu recunoştinţă când, acum 32 de ani, fiind la Câmpulung, în sezonul de vară, domnul doctor Gheorghe Marinescu a onorat cu a sa prezenţă serbarea inaugurală a vilei mele, ţinând o conferinţă asupra radiului, un mic exemplar ce poseda despre care s-a dat o dare de seamă în „L’Independance Roumaine”.”
- Într-o lucrare dăruită de Şerban Ion Ţicăloiu lui Adrian Săvoiu, Ion D. Ţicăloiu se declara „un produs al contactului cu domnul inginer Mathei M.Drăghiceanu”
În partea finală a lucrării sunt publicate telegramele celor care n-au putut participa la eveniment. „Între aceste scrisori şi telegrame întâlnim una care, de asemenea, ne interesează pe noi: „Câmpulung, 15 mai 1934 , adânc venerate şi scumpe domnule Drăghiceanu, astăzi, când împliniţi 90 de ani şi când vă priviţi operele, vă rog a nu pierde din vedere a mă socoti printre ele. Lângă domnia voastră şi prin domnia voastră am învăţat ce este munca. Ajutat de domnia voastră, mi-am clădit viaţa pe care am visat-o. Să trăiţi, domnule Drăghiceanu! Smerit Doctor Ion D. Ţicăloiu, profesor la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung.”, a dat citire profesorul Săvoiu mesajului tatălui lui Şerban Ion Ţicăloiu.
Pentru a lega această telegramă de amintirile pe care Şerban Ion Ţicăloiu le-a publicat în cartea intitulată „Văzute, trăite”, profesorul Săvoiu a spicuit ce spunea marele profesor Ion D. Ţicăloiu despre Mathei Drăghiceanu. „În acest fel, vom înţelege şi telegrama pe care el a semnat-o. Formula din acea telegramă îşi găseşte ecou în amintirile lui Ion Ţicăloiu.”, spunea Adrian Săvoiu înainte de a citi un fragment din cartea pe care Şerban Ion Ţicăloiu i-o dăruia pe 4 iunie 2004.
„Într-o zi prin iulie 1908 – exact: în ziua de 8 iulie – stăteam pe o bancă de pe bulevardul nostru – Bulevardul „Pardon” – din Câmpulung şi citeam p-o carte. În faţă aveam Farmacia Dimitriu. Era prin preajma prânzului, vreme frumoasă şi nu prea caldă. La un moment dat, trece prin faţa mea un domn bătrân şi impozant, care avea barbă albă şi mustăţi cărunte şi o uitătură aspră. Îl cunoşteam, fiindcă trecea prin faţa casei noastre părinteşti, când se ducea de două-trei ori pe vară la „Ogradă”, o proprietate pe care o avea lângă şcoala din Schei. Şi-l cunoşteam, fiindcă femeile (Tica Stancului, Anica lui Vică, Luxandra lui Alecu, Veta de la Râu, Bucura de la Râu) de pe uliţa care, plecând din faţa şcolii, duce la râu, când auzeau că „boierul” e în drum spre „Ogradă”, strigau de zor lighioanele (porcii şi găinile) ca să nu fie găsite în „Ogradă”, căci „boierul” le împuşca.
Domnul cel bătrân şi impozant, care avea barbă şi mustăţi cărunte şi care a trecut în acea zi de 8 iulie 1908 prin faţa mea, pe când citeam o carte, stând pe bancă pe Bulevardul „Pardon”, era „boierul”, domnul inginer Mathei M.Drăghiceanu. Domnul Drăghiceanu s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat cam răstit:
-Al cui eşti dumneata?
M-am sculat în sus şi, cu şapca în mână, i-am răspuns. M-a mai întrebat în ce clasă sunt şi la ce şcoală şi, la sfârşit, pe un ton care nu îngăduia replică, a încheiat:
-Să vii mâine la 8 dimineaţa la mine la vilă!
Pân-atunci, pe mine domnul Drăghiceanu nu mă văzuse niciodată, iar eu despre domnia sa ştiam ce ştia toată lumea: că e un om cu care nu se poate glumi. I se zicea: „Nebunul de Drăghiceanu”.
Am povestit, se-nţelege, părinţilor mei întâmplarea şi le-am spus ce poruncă îmi dăduse domnul Drăghiceanu. Niciunul – nici Tata, nici Mama – nu m-au îndemnat să mă duc a doua zi la „vilă”. Eu, însă, m-am dus: nu spusesem domnului Drăghiceanu că voi veni, dar nu-i spusesem că nu voi veni.
Şi aşa, a doua zi, la 9 iulie 1908 – era într-o miercuri -, cu câteva minute înainte de opt dimineaţa, urcam sfios şi temător treptele Vilei Drăghiceanu. Domnul Drăghiceanu era în pridvorul vilei: mă aştepta. Când am ajuns sus, după ce i-am dat „bună dimineaţa”, a scos ceasul din buzunar şi s-a uitat la el. Era opt punct. Acest lucru i-a plăcut.
M-a luat cu dumnealui în birou: o încăpere mică de la etaj, la care ajungeai urcând treptele înguste de piatră de Albeşti ale unei scări în spirală. În birou, două mese: una mare, la care lucra domnul Drăghiceanu şi alta mică, la care atunci nu lucra nimeni.
Stând la masă, domnul Drăghiceanu avea în spate un dulap mare de bibliotecă, plin cu cărţi, şi în faţă o uşă îngustă care dădea într-un balconaş aflat în partea de miazănoapte a vilei.
Deasupra mesei celei mici, la care nu lucra nimeni, spânzura, lipit de peretele de apus al încăperii, un dulăpior cu căsuţe în care încăpeau bine hârtii de mărimea unei chitanţe de 12 x 10 cm, dintr-un registru cu matcă. La măsuţa asta am lucrat eu când şi cât timp domnul Drăghiceanu a avut nevoie de ajutorul mieu: până în toamna lui 1914.
În anii 1908, 1909, 1910 şi 1911, am lucrat în toate vacanţele şi, mai ales, în vacanţa de vară, când domnul Drăghiceanu era în Câmpulung. În anii 1912 şi 1913, am lucrat numai vara, când veneam în vacanţă de la Berlin, unde am urmat cursurile universitare.
Dar despre lucrul mieu la domnul Drăghiceanu trebuie să vorbesc pe larg şi în amănunt, fiindcă la vârsta la care mă găsesc când scriu aceste rânduri (aproape 70 de ani), îmi dau seama bine de tot de un lucru: fără contactul cu domnul Drăghiceanu, eu n-aş fi ajuns unde am ajuns şi n-aş fi putut realiza ce brumă am realizat.
E cinstit şi poate bine să se ştie că eu, ca formaţia sufletească, m-am simţit totdeauna un produs al contactului cu domnul inginer Mathei M.Drăghiceanu. Am avut marele, unicul noroc să am parte de contactul cu un om superior ca domnia sa la o vârstă când făptura mea sufletească s-a închegat şi s-a statornicit.”
A consemnat Magda BĂNCESCU