Am recitit de curând studiul „Din trecutul catolicilor la Câmpulung-Muscel” (publicat în 1941), pe care mi-l oferise cândva cu dedicaţie autorul său: Ion Hurdubeţiu, fostul meu profesor de istorie din liceu. Nu ştiam în toamna anului 1969, când am început cursurile la Colegiul Naţional „Dinicu Golescu”, că la ora de istorie se afla în faţa mea un eminent profesor, cu doctoratul susţinut în Germania.
De prima dată când a intrat în clasă, mi-am dat seama însă că omul acesta cu zâmbet cald, ajuns la anii maturităţii depline, are o structură diferită de cea a colegilor săi de cancelarie. Profesorul nostru Ion Hurdubețiu n-a ţinut să stabilească, încă de la început, reguli şi criterii, n-a spus că are anumite pretenţii de la noi (să fim tunşi, să avem matricolă, să fim disciplinaţi, să învăţăm cu sârguinţă, etc., etc.) aşa cum proceda majoritatea profesorilor, n-a dat de înţeles că atmosfera la oră trebuie să fie exemplară, n-a cerut nici măcar să fie respectat. Imediat însă, materia predată de el – istoria antică – s-a transformat într-o frumoasă poveste pe care aş fi vrut să o ascult mereu.
Prin felul în care explica, profesorul avea harul să recreeze lumea Antichităţii sub ochii noştri. Până la Ion Hurdubeţiu istoria însemna, cel puţin pentru mine, ani şi războaie, evenimente ori revoluţii care trebuiau memorate cu mare stricteţe, „ca în carte”. De la el am învăţat că istoria poate fi o fascinantă incursiune în timp, un „roman” pe care să-l parcurgi filă cu filă, retrăind cele povestite acolo. Nu voi uita niciodată lecţiile sale despre Grecia ori vechea Romă, dar mai ales nu voi uita felul cum ne-a descris Egiptul antic. Ascultându-l, am fost ferm convins că vizitase Egiptul, că văzuse piramidele, că admirase Sfinxul ori că urcase spre izvoarele Nilului până la Valea Regilor. Nemaivorbind despre pregătirea sa de specialitate, numai un martor ocular ar fi putut vorbi cu atâta farmec despre toate acestea.
Mult mai târziu, când nu mai eram elev, l-am întrebat pe fostul meu profesor de istorie dacă fusese într-adevăr în Egipt, o călătorie cât se poate de excentrică, dacă nu chiar imposibilă la vremea aceea pentru un român obişnuit care trăia dincoace de Cortina de Fier. Am rămas contrariat şi parcă uşor dezamăgit în adâncul sufletului aflând că nu văzuse Egiptul niciodată şi că tot ceea ce ne predase se baza doar pe cărţile şi tratatele citite. În mintea mea de adolescent numai cineva care fusese acolo ar fi putut vorbi atât de minunat despre această mare civilizaţie a Antichităţii.
De Ion Hurdubeţiu se leagă şi unul dintre episoadele vieţii mele de licean. Îmi aduc aminte că profesorul anunţase o lucrare de control la o lecţie importantă. Mă pregătisem cu rigurozitate şi, în plus, pasiunea mea pentru istorie şi simpatia deosebită pentru profesor erau premise pentru o notă foarte bună. După ce a venit la oră şi ne-a comunicat subiectul lucrării, Ion Hurdubeţiu ne-a spus că trebuie să meargă până la cancelarie şi va lipsi din clasă câteva minute. Ne-a mai spus că are încredere în noi, fiindcă ştie că nimeni nu va profita de această lipsă de supraveghere ca să copieze. Gestul lui Ion Hurdubeţiu era unul singular, pentru că nu ni se mai întâmplase niciodată ca un profesor să ne considere atât de maturi.
După ce profesorul abia ieşise din clasă şi în vreme ce scriam foarte concentrat, am auzit imediat o fojgăială şi am observat că mai toţi colegii scoseseră din ghiozdane, pe sub bănci, ori caietul de notiţe, ori manualul de istorie. Unii, luaţi de valul nesperatei libertăţi, lăsaseră fereala la o parte şi aşezaseră manualul direct pe bancă, la îndemână, ca să copieze din el. Deşi ştiam subiectul la perfecţie, n-am rezistat tentaţiei şi, privind încă o dată în jur şi constatând că toţi „se inspirau”, temător am tras şi eu manualul de istorie de sub bancă.
M-am uitat rapid peste lecţie şi am constatat, cu imens regret, că paginile din carte, pe care le parcursesem acasă cu multă atenţie de mai multe ori şi le ştiam pe de rost, nu-mi aduceau acum nimic nou. Pentru că învăţasem tot ce era scris acolo, am avut pe dată sentimentul că am făcut un lucru inutil şi că am înşelat încrederea unuia dintre profesorii pe care îi simpatizam şi, mai ales, îi respectam. Mi-a fost ruşine în sinea mea că nu m-am putut stăpâni, o ruşine pe care o mai simt şi astăzi. (continuare în ediţia viitoare)