Ileana Săvoiu, responsabila comisiei metodice de matematică. Alături de colegii de catedră, prof. Lucia Manolescu și prof. Radu Horia. Liceul Pedagogic Câmpulung, 1967
În toamna anului 1925 negustorul Iosif Stănescu din Câmpulung se bucura alături de soția sa, învățătoarea Zoe (Rotaru, pe numele de fată), de venirea pe lume a celei de-a doua fiice – Ileana. Copila, încă de mică, a dovedit tragere de inimă pentru învățătură, căci diplomele de premiantă de la Școala primară din Câmpulung, frumos tipărite și purtând portretul regelui Carol al II-lea, au menționat-o mereu cu premiul I. Școlărița sârguincioasă aștepta o dată pe an o mare bucurie: pleca de Paște alături de mama sa la București ca să i se cumpere de la magazinul „Vulturul de mare cu peștele-n gheare” pantofiori negri de lac și rochiță. Fetița, rămasă orfană de tată de la zece zile, trăind foarte strâmtorat din salariul de învățătoare al mamei rămase cu doi copii minori, se fălea un an întreg cu ceea ce i se cumpărase.
Ajunsă elevă la Liceul de Fete din Câmpulung, adolescenta Ileana Stănescu a excelat în special la limba română. N-a existat carte recomandată pentru lectură de profesoara sa Florica Dinculescu pe care Ileana să nu o fi citit. Cine ar răsfoi vreodată volumele parcurse de ea în această perioadă, păstrate astăzi în biblioteca familiei, va putea găsi peste tot sublinierile și adnotările liceenei, semn al unei lecturi sistematice, pline de interes. Talentată la literatură, conștiincioasă la celelalte materii, n-a uitat toată viața că a avut-o ca directoare pe mult prea severa profesoară Elena Costescu, spaima elevelor de la Liceul de Fete prinse fără uniformă pe Bulevardul „Pardon” din Câmpulung ori la vreun film în sala de cinematograf „Jinga”, unde li se interzisese cu desăvârșire să calce.
Treptele vieţii
După ce și-a dat bacalaureatul în anul 1944, în ciuda anilor grei de război când puține fete din provincie se îndreptau către învățământul superior, ambițioasa Ileana Stănescu merge la București și urmează Facultatea de Matematică-Fizică a Universității „C. I. Parhon”. Colegă de facultate cu Mircea Maliţa, viitor ministru al Educației și academician, și cu Solomon Marcus, și el viitor academician, Ileana va păstra vie în memorie amintirea cursurilor absconse de matematică ale lui Dan Barbilian (Ion Barbu), din care doar asistenții profesorului și cei doi străluciți colegi înțelegeau câte ceva. De altfel, „Caietul de cursuri” (carnetul de studentă) al Ileanei Stănescu poartă semnătura lui Dan Barbilian în dreptul disciplinei „Matematici elementare”, examen pe care studenta l-a trecut cu „Foarte bine”.
După absolvirea Universității din București, profesoara abia ieșită de pe băncile facultății se întoarce la Câmpulung și vreme de trei ani predă matematica la Școala Profesională Metalurgică din oraș, unde își face ucenicia pentru cariera didactică din perioada care va urma. În acest timp, destinul îi scoate în cale un bărbat înalt, cu o figură plină de jovialitate, purtând mereu pălărie elegantă și salutând ceremonios pe oricine întâlnea dintre cunoscuții săi. Căsătorindu-se cu profesorul Benone Săvoiu în 1953, tânăra profesoară de matematică, o fire romantică și plină de sensibilitate, dar în același timp organizată și disciplinată, va căpăta o nouă identitate onomastică, prin care va rămâne înscrisă în memoria elevilor și colegilor săi: Ileana Săvoiu.
Transferându-se în 1953 la Liceul Pedagogic din Câmpulung (fosta Școală Normală „Carol I”, astăzi Colegiul Național Pedagogic „Carol I”), Ileana Săvoiu a devenit un nume din an în an mai cunoscut. Continuatoare la catedra de matematică a marelui profesor al școlii Zlate Bogdanov, plecat la București în învățământul universitar, Ileana Săvoiu nu a lăsat nimic la voia întâmplării când a fost vorba despre profesie. Serii întregi de absolvenți și-o aduc aminte ca pe o profesoară echilibrată, stăpână pe materie, predând cu metodă și talent. Activitatea sa de la catedră a fost, în mod cert, în consonanță cu deviza ei de viață, pe care a mărturisit-o de mai multe ori: „Fă bine tot ce faci!”
După anul 1960 recunoașterile pentru tânăra profesoară nu au întârziat să apară: devine șefă a comisiei metodice de matematică de la Liceul Pedagogic Câmpulung, în 1965 este aleasă președinte al subfilialei Societății de Matematică din Câmpulung, iar în 1971 Ministerul Învățământului îi acordă titlul de „Profesor evidențiat” pentru „rezultate deosebite obținute în activitatea școlară”, după cum stă scris pe diploma semnată de ministru. Acest drum ascendent va fi încununat de „Medalia Muncii”, conferită prin Decretul prezidențial din 28 iunie 1974.
Documentele oficiale pe baza cărora i s-au acordat aceste titluri de prestigiu amintesc despre „temeinica pregătire în specialitate și în domeniul metodic”, despre talentul în predarea metodicii aritmeticii, despre exigența profesională, despre calitățile de profesor metodist. „Era deosebită, avea acea demnitate și probitate profesională care nu se mai cultivă astăzi. Am avut plăcuta surpriză ca la examenele pentru gradele didactice să fiu întrebat cu cine am făcut metodica predării matematicii. La auzul numelui Ileana Săvoiu, nu am mai fost lăsat să continui. Se pare că doamna profesoară era model național în metodică”, mărturisește Ion Grigorescu, unul dintre foștii săi elevi, azi profesor.
Această stachetă înaltă a activității didactice și metodice, recunoscută în repetate rânduri de forurile competente, a fost dublată de cercetările personale în domeniu, materializate prin articole publicate în reviste de specialitate („Tribuna școlii argeșene”, „Școala Argeșului” ș.a.) sau prin comunicări științifice susținute la diferite colocvii ori sesiuni de comunicări.
Ca o completare a acestor valențe, Ileana Săvoiu s-a apropiat, începând cu anii ’80, tot mai mult de numismatică, devenind vicepreședinte al Filialei Câmpulung a Societății Numismatice Române, în cadrul căreia a prezentat numeroase comunicări.
- Ileana Săvoiu – urmele trecerii sale prin lume
În decembrie 1994 am venit de la București la Câmpulung ca să fiu împreună cu Mama, ca de fiecare dată, de sărbătorile Crăciunului și Anului Nou. Nu bănuiam că avea să fie ultimul nostru Crăciun împreună. O durere violentă în piept a fost primul semn al ireversibilului. Am mers cu ea imediat la spitalul din Câmpulung și apoi la spitalul Fundeni din Capitală, unde i s-a pus un diagnostic sever: disecție de aortă. La Fundeni medicii au hotărât ca să intre imediat într-o operație de urgență, chiar în noaptea de revelion: era 31 decembrie 1994, ultima sa zi.
După dispariția Mamei, am verificat, obiect cu obiect, lucrurile din casa de la Câmpulung ca să știu, în lipsa ei, care era menirea fiecăruia. Mi-am regăsit obiecte dragi din copilărie, mai ales jucării și cărți, pe care nu le mai văzusem de mulți ani. Contemplându-le, în zilele acelea am avut adesea sentimentul că, pentru câteva clipe, am redevenit iarăși copil.
Dar, sub impresia puternică a plecării ei mult prea grăbite, cel mai mult m-au emoționat însemnările Mamei. Și, dintre acestea, înainte de toate, jurnalele ținute în ultimii ani de viață și, mai ales, „Jurnalul Laurei”, un caiet cu însemnări despre nepoata ei Laura, care a crescut o vreme la Câmpulung. Consemnările Mamei le-am păstrat mai departe, în locul hărăzit lor, adică în noptiera din camera ei, care de atunci a devenit pentru mine un mic sanctuar unde îi pot regăsi spiritul.
Alte urme concrete ale trecerii Mamei prin această lume pot fi găsite oriunde aș căuta: în cataloagele școlare și registrele Colegiului Național Pedagogic „Carol I” din Câmpulung, unde a fost profesoară o viață întreagă, în cărțile ei de matematică din bibliotecă, pe care le-am donat Muzeului școlii unde a predat, în documentele de familie rămase după dispariția ei fulgerătoare.
Dar urmele sale au mai rămas și în sutele de scrisori pe care le-a expediat de-a lungul unei vieți sau în exponatele cu obiecte personale care au umplut cândva vitrina dintr-o expoziție dedicată marilor profesori câmpulungeni la Muzeul Municipal Câmpulung. De asemenea, amintirea ei dăinuie în însemnările din jurnalul său intim, în tot ce a rămas scris de mâna ei, exemplar prin logică, ordonarea gândurilor și claritate.
Dincolo de acestea, mai există însă o „urmă” – fără materialitate! – care le întrece pe toate: aceasta este lumina pe care Ileana Săvoiu a lăsat-o în sufletul elevilor săi, în sufletul colegilor de cancelarie și al tuturor celor care i-au fost în jur.