(continuare din numărul trecut)
+ Despre dragoste
Păreri greşite cu privire la dragoste
Şi mai grea era porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Punctul de plecare al iubirii faţă de aproapele era deci, iubirea de sine, egoismul. Se înţelege că iubirea de sine este foarte puternică. Dar cum se face ca această iubire de sine de care e stăpânit omul să fie întoarsă astfel încât să se îndrepte asupra altora, asupra aproapelui? În aceste două porunci, zice Domnul Isus, se cuprind toată Legea şi Proorocii. Avem deci aici, nu viaţa veşnică şi mântuirea, ci Legea. Legea aceasta este un gard care desparte pe oameni unii de alţii şi-i opreşte a se arunca unii asupra altora, ca fiarele sălbatice.
Doar iubirea de Dumnezeu face ca omul să fie om. Ea arată responsabilitatea, făcându-ne atenţi că cineva ne observă felul în care umblăm şi ne trage la răspundere. Fără dragostea de Dumnezeu, omul n-ar fi decât un mamifer ceva mai dezvoltat. Nemaiavând legătură cu Dumnezeu, omul nu mai ştie cum să se poarte cu semenul lui. Omul nelegiuit, şi deci lipsit de iubire, este iraţional, fiindcă nu recunoaşte nici o instanţă superioară de care să asculte. Iubirea faţă de aproapele, aşa cum o cere Legea, îmi ajută mie însumi după rânduiala următoare: cum îmi faci, aşa îţi fac. Îmi este deci mie însumi un scop. Dacă fac altuia bine, atunci pot conta pe binele reciproc. Dacă îl urăsc, pot fi sigur că şi eu voi fi urât. Porunca aceasta, cea mai înaltă din Vechiul Testament, nu-i dă omului nici un ajutor ca să iasă din starea în care se află; ea este doar o garanţie, un mijloc de apărare faţă de mai rău. Este un decret special al lui Dumnezeu pentru situaţii grele, pentru ca oamenii decăzuţi să fie împiedicaţi a se nimici unii pe alţii. Aici se arată slăbiciunea acestei iubiri impuse pe vremea Vechiului Testament; este îndreptată înspre mine, în centru stă omul. În modul cel mai evident însă, insuficienţa poruncii, se arată când eu, care trebuie să fiu punctul de plecare al acestei iubiri, nu mă pot iubi pe mine însumi. Cum pot eu să mai iubesc pe altul, când ajung să mă dispreţuiesc pe mine însumi sau să mă urăsc? Să-l urăsc atunci ca pe mine însumi? Domnul Isus ne dă o iubire nouă. Ea este o poruncă nouă dată ucenicilor Lui. Interesant este că El descoperă legea aceasta doar în cercul îngust al ucenicilor: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, după cum v-am iubit Eu, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13.34) şi: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.” (Ioan 15.12). Aici iubirea are un nou centru, şi anume Domnul Isus. „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi”. Prin aceasta, iubirea are nu numai o măsură, ci şi o nouă sursa; nu mai depind de mine. Deci ea nu mai este trecătoare, ci independentă de puterea ori de slăbiciunea mea; nu mai depinde de starea mea sufletească. Domnul Isus este acelaşi ieri şi azi şi în veci. De aceea şi iubirea Lui este una statornică, deci o iubire desăvârşită. Acum nu mai iubesc pentru că trebuie să iubesc, ci pentru că am fost iubit. Iubesc cu iubirea cu care sunt iubit eu. Puterea iubirii mele nu se află în mine, ci în Domnul Isus. Cu cât mă las mai mult iubit de El, cu atâta capăt mai multă putere pentru a transmite iubirea mai departe. Singura obligaţie pentru mine este să mă las iubit de Domnul Isus. Nimic mai uşor! Dragostea nu lipseşte niciodată. Cu cât mă expun mai mult iubirii acesteia, cu atât mai mult ea umple şi pătrunde întreaga mea viaţă. Cine se lasă iubit de Domnul Isus, primeşte ceva din cer, de la Dumnezeu.
Ce se întâmplă când mă atinge dragostea Domnului Isus? Mulţi creştini se folosesc de iubirea Lui, zi de zi, fără să-şi dea seama de lucrul acesta. Ei au avut parte de păzirea de primejdii, de călăuzirea Lui, de părtăşia cu credincioşii, fără a vedea în aceasta dragostea lui Dumnezeu şi a o primi în inimile lor. Sunt ca o piatră aflată în apă care pe dinăuntru rămâne tot uscată. Dragostea Domnului Isus este lumina lui Dumnezeu care ne luminează. Iubirea vrea, în primul rând, să ne schimbe cugetul. Ea se aşează în adâncimile cugetului, în conştiinţa de noi înşine. Dacă lăsăm lumina să pătrundă până acolo, se produce o schimbare uimitoare. Ne dăm seama că suntem iubiţi. Şi în cele pământeşti sunt exemple minunate în privinţa aceasta. Aţi observat, desigur, cum o fată puţin dotată şi care nu prea atrăgea atenţia se schimbă dintr-o dată şi devine încântătoare când este iubită. Iubirea unui tânăr poate să schimbe radical fiinţa aceasta. Conştiinţa că eşti iubit este unul dintre cele mai preţioase sentimente pe care le poate avea un om. Conştiinţa de sine este din fire înclinată să mizeze pe faptul că este obiectul iubirii cuiva. Acolo unde conştiinţa iubirii lipseşte, Eul se îndurerează şi iau naştere unele tendinţe nesănătoase ca: nevoia de a fi preţuit sau subestimarea de sine. Falsa conştiinţă de sine înseamnă boală. Numai iubirea poate trezi în suflet darurile şi talentele, ca lumina soarelui. Omul care nu-i iubit rămâne împiedicat şi legat şi nu poate să-şi elibereze propriile lui energii şi posibilităţi, însă când iubirea, fie şi iubirea unui om, ne atinge conştiinţa, suntem treziţi şi încep să se dezvolte în noi cele mai nobile virtuţi şi daruri. Ea face adesea poeţi din oameni netalentaţi; din fricoşi, face eroi; din oameni de rând, creatori îndrăgiţi. Cu cât este mai de preţ fiinţa care mă iubeşte, cu atât mai puternică şi mai sănătoasă îmi va fi conştiinţa de sine. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung,
strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424