-2.7 C
Campulung Muscel
07/02/2025

Despre rugăciune Piedici în calea comuniunii cu Dumnezeu

Prima piedică este firea ta nesupusă şi dezordonată. Ea se arată în pofta cărnii, în pofta ochilor şi în lăudăroşia vieţii.

Până când firea veche nu este dată morţii prin crucea lui Hristos, te împiedică să trăieşti în părtăşie cu Dumnezeu. Ea te aţâţă întotdeauna împotriva lui Dumnezeu şi trezeşte în tine dragostea şi plăcerea pentru făptură. Câtă vreme omul e stăpânit de firea lui dezordonată, va fi mereu neliniştit. Dragostea lui Dumnezeu nu poate să prindă rădăcini în el şi omul nu-şi găseşte locul. Fiind legat, cum să se bucure de slobozenie?
O altă piedică este viaţa proprie. Omul firesc trăieşte doar pentru el însuşi, nu pentru Dumnezeu. Viaţa aceasta se arată în iubirea de sine, în încăpăţânare şi în egoism. Omul se pierde pe sine în el însuşi, în loc să se piardă în Dumnezeu. Dumnezeu vrea să-L iubim pe El mai mult decât orice, vrea ca El să fie Alfa şi Omega pentru sufletul nostru. Însă unde domneşte viaţa proprie, acolo Eul este pe primul plan. Cel care-şi trăieşte viaţa independent trebuie să fugă de Dumnezeu. El îşi barează singur drumul. Se roagă, dar nu poate ajunge la o intimitate cu Dumnezeu.

Un temperament uşuratic, de asemenea, este o piedică, un obstacol care nu-1 lasă pe om să pătrundă în locul sfânt al intimităţii cu Dumnezeu. Un astfel de om nu se simte niciodată acasă în prezenţa lui Dumnezeu, ci cutreieră peste tot, îi plac societatea şi pălăvrăgeala nefolositoare. Un om uşuratic se amestecă în toate lucrurile. Trăieşte ca fluturele şi pretutindeni el se simte acasă, dar nu şi în Dumnezeu. Ceea ce este o mare pagubă. În felul acesta, sufletul nu ajunge niciodată la odihnă.
„Decât să întrebi de cer, mai bine/ Să ieşi degrab-afar’ din tine./ Altfel, acolo unde eşti,/ Zadarnic o să te trudeşti./ Cerul să vezi, n-o să ai parte:/ Străin îţi va fi şi departe./ Mori faţă de voinţa ta,/ învaţ-apoi a te preda/ Şi-atunci aici, chiar pe pământ,/ Trăieşti ca sus, în cerul sfânt.” Ce greu ajunge omul să privească viaţa Eului ca pe ceva blestemat şi s-o dea morţii!

Mai departe, un temperament iute este o altă piedică pentru părtăşia cu Dumnezeu. Omul este mereu grăbit şi nu are timp să se retragă în singurătatea plină de linişte, pentru ca să-L caute pe Dumnezeu. Ce mulţi sunt oamenii pe care temperamentul lor îi ţine departe de Dumnezeu! Ei nu ajung niciodată la odihnă. Mereu găsesc o nouă ocupaţie. Trec de la una la alta şi aşa îşi risipesc timpul harului, timp preţios. Şi mai rău este că aceşti oameni sunt gata să-şi dea cu părerea asupra tuturor lucrurilor dumnezeieşti şi să le privească cu neîncredere. Sunt plini de bănuieli rele şi de invidie. Întotdeauna vor ca ei să facă totul şi păcătuiesc mult împotriva dragostei frăţeşti.

O a cincia piedică ce-i stă în cale unui suflet care vrea să intre în intimitate cu Dumnezeu este plăcerea deşartă pentru aşa-zisele fapte bune. Omul rămâne la lucrurile şi faptele lui şi admiră ceea ce a făcut cu mâinile lui. Deci faptele religioase, faptele de evlavie îl pot orbi pe om faţă de Dumnezeu. El vede numai ce a făcut el şi îşi socoteşte faptele bune drept un mijloc de îndreptăţire. Inima sa este înfăşurată ca într-o platoşă. Omul nu mai vede calea spre intimitate cu Dumnezeu, ajunge împietrit şi se cufundă în întuneric. Duhul Sfânt nu mai poate lucra într-o asemenea inimă pentru a produce căinţa şi nici pocăinţa. Fariseul cel mândru gândeşte că el nu mai are nevoie de pocăinţă. Faptele lui bune i-au devenit idol şi idolul său îl împiedică să intre în intimitatea lui Dumnezeu.

O altă piedică este lenea sau răceala în rugăciune. Suntem leneşi când e vorba să-L căutăm pe Dumnezeu, şi când venim la tronul harului, inima ne este rece şi nesimţitoare faţă de susurul vântului sfânt al prezenţei harului lui Dumnezeu. Noi ne scuzăm lenea şi răceala, aruncând vina pe trupul slab şi pe lipsa de simţire a inimii, în loc să ne smerim, să ne zdrobim inima şi să terminăm cu lenea şi răceala.
O altă piedică este faptul că nu luăm seama la noi înşine şi la ce se petrece înăuntrul nostru. Nu umblăm, cum s-ar zice, cu sufletul în mână. Suntem neatenţi pe cale, uşuratici în vorbire, ne lăsăm imaginaţia să plece la plimbare. Pe scurt, nu ne tăgăduim pe noi înşine. Felul acesta de a umbla cu neatenţie îl întristează pe Duhul Sfânt. El nu ne mai poate lumina cu lumina Lui cerească şi îi este cu neputinţă să ne mai aducă în prezenţa Dumnezeului celui sfânt.

(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!