Prin varietatea ei, opera lui C. D. Aricescu denotă un autor răspândit în toate domeniile. Poeziile, adunate în nu mai puţin de nouă volume, majoritatea compoziţii alegorice, mai pot reţine astăzi atenţia ca document al epocii, în timp ce piesele sale de teatru, „Peţitorul” şi „Carbonarii”, sunt nişte comedii ale zorilor dramaturgiei româneşti.
Cercetările istorice ale lui C. D. Aricescu s-au cristalizat în două monografii, bazate pe o bogată documentare: „Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României” (1855-1856), cea dintâi lucrare monografică de acest gen din întreaga istoriografie românească, şi „Istoria revoluţiunii române de la 1821”, prima scriere cu privire la Tudor Vladimirescu şi implicaţiile anului 1821.
Partea cea mai durabilă a scrierilor lui Aricescu, în afara lucrărilor istorice, o reprezintă memorialistica. Prin „Memoriile mele” (1865), autorul inaugurează la noi acest tip de paraliteratură, ca specie a literaturii autobiografice. Anii formării sale, profesorii care l-au îndrumat, rolul autorului în Revoluţia de la 1848, surghiunul de la Snagov, cenzura care suprimă orice pasaj defavorabil Rusiei, fierberea în anii Unirii din 1859, figurile marcante ale scenei politice româneşti etc., toate apar în pagini scrise cu mare vervă şi vioiciune.
Reţeta romanului de senzație
Când romanul românesc a apărut la jumătatea veacului al XIX-lea, literatura de senzaţie deţinea un loc preponderent. La o primă impresie, varietatea acestei literaturi ar putea să pară infinită, dată fiind elasticitatea limitelor genului. Dar, de fapt, toate prototipurile urmăresc, în ultimă instanţă, acelaşi plan şi anume relatarea unei „aventuri” ieşite din comun, care trebuie să pună în lumină un individ ce înfruntă vitregia unor adversităţi copleşitoare.
În literatura europeană, romanul de senzaţie a fost destinat nu neapărat cititorului avizat, ci marelui public, amator de ficţiuni cu un caracter cât mai ieşit din comun. Forma cea mai caracteristică a fost romanul-foileton, atât de cultivat în presa franceză, care a servit drept model şi autorilor români. Într-un roman de senzație, arta scriitorului consta în tehnica de a conduce naraţiunea în modul cel mai palpitant, urmărind înainte de orice tăierea răsuflării cititorului. Pentru acest tip de roman, mişcarea neprevăzută a acţiunii era totul. Factorul surpriză se întâlnea la orice pas, complicaţiile erau inerente, iar scenele tari, cu efect sigur din oficiu, nelipsite. Stilul romanului-foileton era unul tipic: limbajul bombastic, solemnitatea afectată a tonului povestirii, dialogul scurt şi sacadat. Scris pentru a iluziona imaginaţia unui cititor fără o pregătire deosebită în materie, romanul de senzaţie nu trebuie totuşi dispreţuit cu desăvârşire din scrupule estetice prea severe.
Punctul de plecare al romanului de senzaţie european, cunoscut şi sub denumirea „roman de mistere”, s-a aflat în celebrul volum „Misterele Parisului”, publicat de scriitorul francez Eugène Sue. Tradus în româneşte de un anonim în anul 1853, circulând şi în original în cercul cunoscătorilor de limbă franceză, romanul „Misterele Parisului” a avut la jumătatea secolului al XIX-lea un larg ecou în rândul scriitorilor români. Datorită influenţei majore exercitate de „romanul de mistere” francez, în intervalul a numai trei decenii, specia a proliferat la noi în mod spectaculos, tipărindu-se rând pe rând un lung şir de romane: „Misterele căsătoriei” (vol. I-III, 1861-1886) de C. D. Aricescu, „Mistere din Bucureşti” (1862) de Ioan M. Bujoreanu, „Misterele Bucureştilor” (1862 -1864) de George Baronzi, „Misterele românilor” (1869) de Grigore H. Grandea şi „Misterele unui nabab” (1889) de Alexandru Alexandrescu.
C.D.Aricescu şi „misterele căsătoriei”
Romanul „Misterele căsătoriei” de C. D. Aricescu, care interferează influenţe din Eugène Sue şi Honoré de Balzac, este alcătuit din trei volume, apărute pe parcursul unui sfert de secol, toate purtând titluri suculente: „Bărbatul predestinat” (1861), „Bărbatul diplomat” (1863) şi „Bărbatul deziluzionat” (1886). În esenţă, autorul urmăreşte destinul eroinei principale, Avestiţa, prilej pentru a-şi expune concepţiile proprii cu privire la căsătorie şi familie. Subiectul este rezumat de însuşi Aricescu într-un „cuvânt lămuritor” asupra romanului său, aşezat în prefaţa volumului „Bărbatul predestinat”:
„Am împărţit dar opera aceasta în trei părţi:
În partea I descriu pe femeia cu aplecări urâte, ce a primit o educaţiune afară din familie, şi în contact cu femei viţioase; pun pe acea femeie sub epitropia unui bărbat care, prin defectele şi viţiurile lui, căpătate de la natură, de la educaţiune şi de la societate, împinge singur pe femeia lui în abisul pieirii, dar pe marginea acestui abis, braţul unui amant, în lipsă de egida unei mame sau a unui mentor, o opreşte a se afunda în acel abis unde dispar azi atâtea virtuţi.
În partea a II-a, aceeaşi femeie, ca soţie a amantului ei, devine o bună soaţă şi o bună mamă de familie, cu toate luptele bărbatului d-a o opri să nu alunece în tina prostituţiei, unde o împinge şi temperamentul ei, şi societatea cea depravată în care e condamnată a trăi.
Partea a III-a este oglinda căsătoriei fericite şi oneste, bazată pe conformitate de etate, de caractere, de principii, de educaţiune, între bărbat şi femeie; aici viclenia face loc amorului, arta face loc naturei.
Opera aceasta este o dagherotipie a Naturii ş-a Societăţii. Morala ei este că căsătoria urmează a fi o legătură sacră, bazată pe amorul și stima reciprocă, şi având de ţintă finală fericirea copilului prin educaţiunea de familie, şi ajutorul reciproc al căsătoriţilor în dizgraţiile fortunei; în fine, că bărbatul trebuie a fi pentru femeie ceea ce este mama pentru copil, mentorul pentru elev; că dela dânsul atârnă ca femeia să fie un monstru sau un angel, o Cornelie sau o Borgie”.
De ce se căsătoresc bărbaţii şi care ar fi cauza atâtor căsătorii nefericite, se întreabă C. D. Aricescu în prefaţă. Autorul pare a şti motivele şi, în plus, ne oferă chiar procentaje. Ca urmare, ne mărturiseşte cât se poate de tranşant:
„Căsătoria e o artă, a zis Balzac, cu drept cuvânt. Nouăzeci şi nouă dintr-o sută de bărbaţi se însoară numai ca să se însoare; unii, de imitaţie, de ambiţie, de urât; alţii, de vanitate, de uşurinţă, de gelozie, de machiavelism (spre a moşteni o bătrână); alţii, de necesitate, de mustrarea cugetului (amăgind inocenţa), d-o pasiune nebună, un foc de paie sau de recunoştinţă; cei mai mulţi se însoară de interes, spre a-şi asigura viitorul, spre a putea juca o rolă oarecare cu zestrea nevestei, spre a putea înainta prin protecţiunea părinţilor ş-a consângenilor nevestei, şcl.
Abia unul dintr-o sută de bărbaţi, înţelegând misterul sacru al căsătoriei, această ştiinţă care nu se-nvaţă în cărţi, abia unul zic dintr-o sută se însoară ca să facă fericită o femeie, pe care şi Natura şi Societatea au nedreptăţit-o; o femeie care, cu inima şi cu spiritul, preţuieşte mai mult decât bărbatul. Prea puţini se însoară ca să afle în căsătorie un adăpost contra furtunilor vieţii, şi în femeie, un balsam la durerile fizice şi morale, o soră, o mamă, un amic, pe care singură femeia tânără şi virtuoasă-i poate înlocui pe deplin.
În fine, prea puţini se însoară cu scopul d-a supravieţui în nişte condiţii care să fie toiagul bătrâneţilor părinţilor, mândria vieţii lor, bucuria sufletului lor”, scrie în prefaţă ca încheiere C. D. Aricescu.
Amestec de roman şi de eseu moral, cu firul acţiunii întrerupt bizar de pasaje teoretice, romanul „Misterele căsătoriei” al câmpulungeanului C. D. Aricescu, retipărit în 2020 la Editura Timpul, denotă totuşi un observator atent al moravurilor timpului. Cititorul curios poate răsfoi în original cele trei volume nu doar în marile biblioteci, ci şi pe internet, pentru că romanul a fost digitalizat în cadrul proiectului „Muzeul digital al romanului românesc din secolul al XIX-lea”, iniţiat de revista „Transilvania” de la Sibiu.