Cu certitudine că vechile legende muscelene ar fi dispărut aproape cu totul dacă n-ar fi existat strădania lui Constantin Rădulescu-Codin, folcloristul care n-a avut norocul să devină în timpul vieţii un nume de referinţă printre culegătorii de literatură populară. Născut la Zgripcești, în sudul fostului județ Muscel, de copil a intrat în contact cu creaţiile folclorice pe care le auzea de la părinţii săi, de la bătrâni ori de la lăutarii vestiţi ai zonei Muscelului. A urmat cursurile Şcolii Normale de la Bucureşti, transferându-se apoi la Şcoala Normală „Carol I”, recent înfiinţată la Câmpulung, unde s-a format sub îndrumarea profesorului enciclopedist Gheorghe Șapcaliu. După absolvirea școlii în anul 1896, a fost numit învăţător, iar din 1914 a devenit revizor şcolar până la sfârşitul vieţii.
Constantin Rădulescu-Codin a ascultat de îndemnul ministrului Spiru Haret potrivit căruia fiecare învăţător are datoria morală de a aduna date în vederea redactării unei monografii a satului unde locuieşte. Astfel, în 1904 a publicat „Monografia comunei Priboieni”, urmată de lucrarea „Muscelul nostru. Comuna Corbi” şi de monografia „Dragoslavele. Trecutul comunei (istoric, legende, acte vechi)”.
Colaborator devotat al activităţilor de culturalizare iniţiate de Spiru Haret, în 1908 a fost trimis în ţară, alături de George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi St. O. Iosif, într-o călătorie de colectare a textelor folclorice, publicate ulterior în două volume de Academia Română. Pe o linie care îmbină datele istorice cu cele legendare şi etnografice a fost scrisă monografia „Câmpulungul Muscelului. Istoric şi legendar” (1925), ultima lucrare a lui Rădulescu-Codin, definitivată în urma dispariţiei premature a autorului de tânărul său discipol câmpulungean Dan Simonescu.
O parte dintre legendele şi povestirile culese de Constantin Rădulescu-Codin de-a lungul întregii vieţi constituie materia cărţii „Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice” (1923), o selecţie în care folcloristul s-a oprit preponderent asupra unor narațiuni privitoare la zona Muscelului. Regăsim în ele farmecul limbajului bătrânilor povestitori de odinioară şi un mod sacralizat de a privi lumea. Una dintre legende prezintă Mănăstirea Nămăești și icoana făcătoare de minuni de aici, cu referire în final la stricăciunile prilejuite mănăstirii de luptele din anul 1916.
De când e Mănăstirea Nămăeşti
„E, he… Demult, demult, de când încă nu veniseră tătarii prin locurile astea, trăia un cioban care-şi păştea turma de oi, sus pe piatră, şi-şi ducea viaţa liniştită şi cânta din caval ziua şi noaptea, aşa de mândru, că te seca la ficaţi; iar oile, săracele, ascultau la ciobanul nostru ca la ocenie: nu se depărtau prin păduri să le mănânce ale jigănii, ci, cum îi auzea cavalul, se strângeau ciopor pe acolo şi păşteau, că era iarbă destulă de la Sfântuleţul. Şi era mulţumit ciobanul, că nu trăia cu grijile de azi când se cântă uneori cu foc:
De-aş trăi cu brazii-n munte,
N-aş avea supărări multe;
Dar trăiesc ca plopii-n vale,
Supărarea mea e mare.
Da, într-o noapte, pe când dormia pe piatră, iar turma i se odihnia, păzită de dulăi, iată i se-arată în vis o fecioară şi-i zice:
– Scoală, ciobane! Scoală, nu mai dormi. Scoală şi sapă în piatră, că sub tine vei găsi o bisericuţă, o icoană mândră, mândră şi făcătoare de minuni. Şi, cum vei găsi-o, să te apuci ciobane, să faci, aici, o biserică în lege, biserică a Fecioarei Maria. Şi biserica aceea va fi izvor de viaţă şi de tămăduire.
– Da cine eşti dumneata? – o întreabă ciobanul care, aşa în vis, tot se speriase de aşa arătare şi de cele ce-i spunea.
– Află, omule, că sunt Maica Domnului, şi că pentru binele tău şi al neamului românesc am venit. Ca să fie bine de voi, ascultă-mi, ciobane, sfatul şi sapă unde ţi-am zis şi clădeşte biserica.
Aşa a mai grăit fecioara şi apoi a pierit, ridicându-se la cer într-o lumină orbitoare.
Iar ciobanul, cum se desşumeni, ţinu minte visul cel minunat şi, crezând că e la mijloc puterea dumnezeiască, chemă pe bătrânii din sat la sfat şi le povesti visul.
Şi oamenii toţi, atunci, bătrâni şi tineri, făcură rugăciuni către Atotputernicul şi se apucară de lucru. Sapă şi sapă, în piatră. Şi, minune domnule. Au găsit aici o mică peşteră şi, în peşteră, o icoană.
Şi dacă văzură aşa, săpară înainte şi durară frumos biserica, aşa cum a fost înainte de războiul cu nemţii. Şi o zugrăviră mândru şi puseră icoana la locul de cinste. Şi multe minuni a făcut icoana aceasta şi pe mulţi a tămăduit ca şi izvorul de aci.
Iar atunci când, din pricina tunurilor vrăjmaşe, biserica a fost dărâmată şi odată cu ea şi chiliile dimprejur şi totul ars, de nu se mai cunoştea, pe unele părţi, nici locul unde au fost clădirile făcute de oameni cu frica lui Dumnezeu, numai icoana Maicii Domnului, icoana pe care a găsit-o ciobanul în piatră, atunci înainte de venirea tătarilor, a scăpat neatinsă.
Vezi dumneata: nu s-a putut atinge focul spurcaţilor de icoana Născătoarei de Dumnezeu.
Şi acum, uite, dacă ne-a ajutat Sfântuleţul să vedem făcută la loc mănăstirea, au pus iarăşi icoana la locul de cinste”.