Lunea trecută, pe 27 septembrie, a murit Doru Durleci, condamnat la 15 ani şi opt luni de închisoare, pentru complicitate la omor calificat şi violare de domiciliu, după ce, alături de cei doi băieţi ai săi, Laurenţiu şi Vasile, au fost găsiţi vinovaţi pentru triplul omor de la Stoeneşti, din noaptea de 13 spre 14 aprilie 2016. Vasile Durleci a primit 21 de ani de închisoare, pentru omor calificat şi violare de domiciliu, iar fratele mai mic, Laurenţiu, primise detenţie pe viaţă, dar, la finele lui 2017, a murit în Penitenciarul Mioveni.
De-a lungul procesului, după ce au fost acuzaţi toţi trei că i-au omorât pe Laurenţia Durleci, de 17 ani, pe tatăl acesteia, Filip Tinca, de 37 de ani, şi pe bunicul fetei, Pavel Durleci, de 57 de ani, care s-a derulat în prima fază la Tribunalul Argeş şi după, la Curtea de Apel Piteşti, Doru, Vasile şi Laurenţiu au fost apăraţi de unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi din Argeş, Florentin Sorescu, cel care a fost şi avocatul poliţistului Cristian Cioacă.
Chiar Florentin Sorescu a anunţat pe Facebook că Doru Durleci a murit de COVID, iar Vasile era internat la Penitenciarul Spital Rahova pentru aceeaşi infecţie. De când a preluat cazul, avocatul a pledat pentru nevinovăţia celor doi. Chiar şi prima instanţă, Tribunalul Argeş, l-a condamnat la detenţie pe viaţă doar pe Laurenţiu Durleci, fiul cel mic, care a avut o relaţie amoroasă cu fata pe care a omorât-o. „Odihneşte-te-n pace, Dorule! Lumea asta e prea urâtă pentru oameni aşa frumoşi.”, a scris avocatul pe Facebook în mesajul în care anunţa moartea lui Doru Durleci.
„Domnule avocat, ştiu că fratele dumneavoastră este bolnav. Eu nu mai pot să stau aici. Cum s-ar putea face să mi se administreze o injecţie de-aia şi să-i dea lui organele mele?”
Avocatul Florentin Sorescu a anunţat pe reţeaua de socializare că, marţi, a fost îngropat Doru Durleci, iar dorinţa i-a fost îndeplinită, adică familia a scris pe cruce că a murit nevinovat.
„Ieri a fost îngropat Doru (n.r. marţi, 5 octombrie). După mai bine de o săptămână după ce a fost eliberat, în urma decesului care i-a curmat chinul. I-a fost îndeplinită şi dorinţa, aceea de a i se scrie pe cruce că a murit nevinovat. Azi (n.r. miercuri, 6 octombrie) m-a sunat Vasile ca să îmi spună cu vocea gâtuită că cei de la penitenciar l-au dus şi pe el la înmormântare şi-i părea rău că şi-a uitat în cameră scrisoarea pe care voia să i-o pună lui taică-su în buzunarul de la piept: „Plângea şi preotul, domnule avocat! Toată lumea plângea. Nici nu vă imaginaţi ce-a putut fi acolo. Toţi spuneau că e mare păcat, c-a murit nevinovat.” Cu câteva zile înainte am rugat pe cineva să-i ajute cu înmormântarea. Un om cu sufletul de aur pe care îl cunosc de mai bine de douăzeci de ani. L-am apărat într-un proces, apoi în altul. Şi, încet-încet am aflat cum s-a născut într-o familie săracă şi a decis să fie un om bun, întrucât a întâlnit un om bun atunci când nimeni nu avea ochi să îl vadă.
-Dacian, l-am întrebat, crezi că tu şi prietenii tăi i-ai putea ajuta cu nişte bănuţi? Nu cred că Mirela, soţia lui şi mama lui Vasile, are bani pentru înmormântare.
-Daaa!, mi-a răspuns el. Din tot sufletul. După care a adăugat: şi cu transportul, şi cu sicriul, şi cu pomana. Mă ocup eu de tot.
Mama Durleci s-a bucurat când a auzit, tocmai voia să facă un fel de chetă în sat. Lucru care s-a şi întâmplat, în final, pentru că oamenii din sat n-au vrut să o lase aşa.
-Dacă vrea să ne ajute omul acela cu ceva, rugaţi-l să-i pună nişte bani lui Vasile pe card la penitenciar, că nu mai are de niciunele. Pentru înmormântare mă ajută fraţii mei şi oamenii din sat. Am rugat-o ca neapărat să îmi fotografieze crucea. Cum am primit-o, i-am şi trimis-o lui Dacian pe whatsapp. Iar el imediat m-a sunat:
-Dar de ce nu m-au căutat, domnule avocat? Doar le-am promis că-i ajut, voiam inclusiv să mă duc acolo cu o coroană. I-am explicat ce s-a întâmplat, cu scuzele de rigoare, şi i-am transmis rugămintea mamei Durleci.
-Chiar mâine, domnule avocat, chiar mâine o să-i pun 1.000 de lei pe card. Pentru oamenii ăştia chiar sunt dispus să fac orice.
În timp ce scriam aceste lucruri, mă sună Vasile. Îmi spune că l-au scos din carantină şi că toţi de acolo sunt buni cu el. Îmi povesteşte de un joc pe care îl făcea în ultimul timp cu Doru: Trăgeam aer adânc în piept, domnule avocat, iar apoi îl ţineam cât puteam de tare. Apoi îi dădeam drumul când nu mai puteam şi respiram din nou. Îi ziceam lui tata „Vezi, tată, că acum e mai bine în penitenciar? Când respiri aer e altfel.” După care tace preţ de o clipă şi adaugă: Cred că şi judecătorii ăia dacă îşi ţineau respiraţia când au dat soluţia judecau cum trebuie. Aerul te face să vezi viaţa altfel.” Vasile pare mai liniştit. Îi zic: Mi se pare că eşti mai bine, Vasile, şi nu cred că mă înşel. „Mă întăreşte tata! zice el. E aici, cu mine.” După care îmi zice: „Cum facem cu revizuirea aia?” Sunt şanse mici acolo, Vasile, îi răspund. Tot de la CEDO ne vine izbăvirea. „Ştiu, domnul avocat, dar aş vrea să le spun şi eu domnilor judecători ceva. Să vorbesc cu ei şi să le spun aşa: Eu sunt un om simplu, dumneavoastră aţi învăţat carte. Dar judecaţi şi cu inima, că altminteri nimic nu o să faceţi. Dacă mergeţi la serviciu doar ca să mergeţi la serviciu, nenorociţi nişte oameni. Că profesia asta nu e uşoară, ea trebuie făcută cu inima.” La sfârşit, îmi spune: „Mi se termină cartela şi nu mai pot să o sun pe mama. Vă rog să vorbiţi dumneavoastră cu ea, că i s-a făcut inima neagră. Să-i spuneţi că sunt bine şi mă gândesc la ea.” O sun şi pe mama Durleci. Abia poate vorbi de atâta amar. Îmi povesteşte şi ea cum plângea preotul şi toţi cei din sat. Şi cum nu numai pe cruce, dar şi pe coroane oamenii au scris că Doru a murit nevinovat. „Dar Doru s-a dus, zice ea. Iar Vasile e încă acolo. Şi trebuie să-l scoatem de-acolo, domnule avocat. Cât mai urgent să-l scoatem. Ca să pot pleca şi eu de-aici, că nu mai am viaţă.” Privesc la crucea lui Doru şi mă gândesc că această cruce a fost, totodată, pusă pe întregul sistem juridic românesc. Şi pe noi, ca societate, ca popor, ca ţară. Pentru că toate acestea s-au întâmplat şi se întâmplă sub ochii noştri. Şi-am devenit atât de cenuşii, încât nu mai ştim să preţuim nici aerul pe care-l respirăm.
PS. Îmi sare în ochi, la final, un mic amănunt pe cruce: în loc de Durleci este scris Dureci. Bănuiesc că este o simplă scăpare, dar nici că se potrivea mai bine. Dureci de la durere…”, a fost mesajul lui Florentin Sorescu, care a mai adăugat: „O cruce pe care o duc şi eu! Şi nu de un an, nu de doi, nu de trei. În tot acest timp a trebuit să învăţ să fiu şi psiholog, nu numai avocat. Să-i aud spunându-mi că ei nu mai pot şi să le spun că trebuie să se întărească, să aibă răbdare. Şi să le explic ceea ce eu însumi nu îmi pot explica. Şi să caut să fac ceea ce nu se poate face. Cu câteva luni înainte, Doru mi-a spus aşa: „Domnule avocat, ştiu că fratele dumneavoastră este bolnav. Eu nu mai pot să stau aici. Chiar nu mai pot. Cum s-ar putea face să mi se administreze o injecţie de-aia şi să-i dea lui organele mele? Că de sănătos, sunt sănătos. Gândiţi-vă ce înseamnă să le asculţi disperarea, să vezi cum se bâlbâie de durere, să-şi ceară iertare că te-au sunat pentru că de la tine mai pot avea un dram de speranţă, dar nu vor să te supere cu plângerea lor. Cum a fost zilele astea, când aproape în fiecare zi m-au sunat când mama Durleci, când Vasile. Şi ştiţi că acum nici măcar să îi întăreşti nu mai poţi, căci unele dureri nu au leac. Cum e să-i auzi din ce în ce mai departe, cu glasul din ce în ce mai stins. Doru mi-a zis odată că atunci când va pleca de-aici asta îşi doreşte, să se ducă în faţa lui Dumnezeu şi să-i spună: „Doamne, poate domnul procuror nu a văzut, poate domnii judecători nu au văzut, dar Tu ştiai! De ce ne-ai lăsat aşa?” Şi mă întreb dacă acum, în aceste momente, este acolo şi mi-l imaginez pe Dumnezeu făcându-se mic, mic, mic de tot şi chiar nu ştiu ce i-ar putea răspunde. Căci mare, mare suferinţă a fost şi este pe oamenii ăştia. Şi mare nedreptate. A murit cu mâna încleştată pe inimă. Şi avea lacrimi în ochi.”