Când am intrat pentru prima oară în casa poetului Mihai Moșandrei, pe strada Spiru Haret nr. 1 din Câmpulung, mi-a atras atenția peretele de deasupra patului său, care era plin cu zeci de fotografii. M-am uitat și am constatat că nu cunosc pe nimeni. „Cine sunt aceștia?”, am întrebat destul de nedumerit. „Sunt rudele mele cele mai apropiate și prietenii cei mai dragi”, mi-a răspuns poetul aproape nonagenar. Și a completat: „Niciunul dintre ei nu mai trăiește și, ca să nu fiu singur, îi țin aici lângă mine.” M-am mai uitat încă o dată, cu mare atenție, la toate portretele acelea, companionii poetului în anii senectuții. Deodată, dintre toate, ochii mi s-au fixat pe o fotografie din care mă privea, cu o figură viforoasă, un bărbat. „Cine este?”, am întrebat din nou. „Aici e bunul meu prieten, profesorul Gheorghe Șapcaliu!” mi-a răspuns Moșandrei.
Străpuns de privirile pătrunzătoare din fotografie, îl vedeam atunci pentru prima dată pe eminentul profesor Gheorghe Șapcaliu, prietenul de la Câmpulung al lui N. Iorga. Discipol al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și Alexandru Odobescu, excepţionalul tânăr, născut în anul 1867, pe meleagurile Buzăului, avea să ajungă o figură strălucită şi unică a învăţământului românesc. Supranumit „genialul student“ de la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti, Gheorghe Şapcaliu se stabileşte după absolvire, în anul 1891, la Câmpulung, „răpit de farmecul munţilor”, potrivit unei mărturii a lui Ion S. Floru. Aici predă istoria şi limba română la Şcoala Normală „Carol I“, iar mai apoi, din 1905, trece – cu mici intermitenţe – la gimnaziul „Dinicu Golescu“ (transformat în liceu din 1917), unde, pe lângă aceste două discipline, anuarele îl înregistrează ca având şi ore de latină, germană şi franceză.
Erudiţia profesorului Gheorghe Şapcaliu se face repede simţită în rândul colegilor săi, ca unul care stăpânea la perfecţie limbile elină, latină, slavonă, germană şi franceză. Avea cunoştinţe de limbi orientale, de sanscrită, era un bun epigrafist, poseda o aleasă cultură filosofică şi, în plus, fusese dotat cu o memorie prodigioasă. Poetul Mihai Moşandrei, care îl întâlnea pe Gheorghe Şapcaliu în Casa Nanilor, unde – printre alţii – mai veneau Emil Gârleanu ori frații Ion Nanu-Muscel și Dimitrie Nanu, îşi amintea de recitările din Homer ale profesorului, pagini întregi din „Iliada” şi „Odiseea”, reproduse, în uimirea tuturor, numai după rugăminţi insistente.
Apoteozat de discipolii săi, unii viitori învăţători, în fruntea cărora se găsea marele folclorist C. Rădulescu-Codin, Gheorghe Șapcaliu reuşeşte să le insufle dragostea pentru trecutul românesc şi preţuirea valorilor folclorice. Impresionantul volum al lui Codin, „Din Muscel. Cântece poporane” (1896), recenzat admirativ de George Coşbuc, cât şi alte lucrări de valoare ale folcloristului muscelean, s-au întocmit şi datorită grijii părinteşti a profesorului său, care a fost el însuşi un pasionat culegător de creaţii populare. „Socotesc un mare noroc – scria C. Rădulescu-Codin în volumul „Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel” – faptul că, încă de pe când eram pe băncile Şcolii Normale „Carol I”, un erudit profesor de istorie şi literatură, d-l Gh. Şapcaliu, cunoscător desăvârşit şi cercetător al trecutului, îmi da îndrumări şi îndemnuri să culeg din produsele poporului – acelea care, de la o vreme, alerg ca după cea mai scumpă comoară – şi că tot d-sa mi-a dat şi unele legende din acest volum“.
Prin reputaţia şi prestigiul său, Gheorghe Şapcaliu ajunsese un nume între profesorii României, încât un Dimitrie Onciul ori N. Iorga îi deveniseră prieteni. Apostolul de la Văleni îi oferise şi o catedră universitară la Cluj, dar Gheorghe Şapcaliu, în incurabila lui modestie, a refuzat, preferând să-şi poarte încărcătura de autentic savant în oraşul îndrăgit din anii începutului carierei sale didactice. Enciclopedistul „cu barba lui albă, stufoasă, cu ochii strălucitori iradiind o nesfârşită bunătate, ascunşi sub o pălărie cu boruri largi, cu spinarea uşor încovoiată, îmbrăcat sobru, întotdeauna în negru“ (după portretul pe care i-l face Dumitru Baciu în volumul „Lumini muscelene”) s-a simţit în largul său în studiul perseverent şi pasionat al preţioaselor vestigii ale trecutului, pe care le strânsese exclusiv prin modestele sale resurse pecuniare. Când N. Iorga venea la Câmpulung, şi se întâmpla destul de frecvent, chiar când a fost prim-ministru, trăgea la „prietenul Şapcaliu“, unde afla totdeauna documente rare privind istoria românilor sau referitoare la istoria locală a oraşului.
„Având o sinceră oroare pentru fumul gloriei şi suntem siguri că prin aceste rânduri scrise despre dânsul i-am pricinuit o mare neplăcere, cu un tezaur intelectual fără pereche, Gheorghe Şapcaliu a rămas simplu profesor în sihăstria acestui orăşel, – care învăluie slăbiciunea oamenilor cu aer tare de brad şi soare călduţ, – privind cu seninătatea indiferenţei filosofului la mediocrităţile care se îmbulzesc pe cărări întortochiate la «măririle» vieţii acesteia“, îl caracteriza Alexandru Ţuţuianu în numărul din 1 septembrie 1922 al revistei câmpulungene„Muguri”.
Despre profesorul enciclopedist Gheorghe Şapcaliu s-a vorbit mult, dar s-a scris rar, deşi această personalitate originală a fost iubită de elevii săi şi a impresionat prin etica, moralitatea, civismul şi caracterul lui integru. S-a spus, nu fără adevăr, că eruditul profesor n-a lăsat nimic scris, cu toate că era un Picodella Mirandola al Câmpulungului. Nu este o vină a acestui singuratic care nu şi-a făurit un cămin şi a trăit numai în vasta lui bibliotecă, trudind la descifrarea documentelor. Se pune însă întrebarea: oare lecţiile sale, îndrumările oferite atâtor profesori, autorilor unor lucrări de mare rezonanţă, nu sunt echivalente cu o operă? Cinstea, atitudinea demnă, bunătatea, omenia faţă de toţi, cât şi micile inteligenţe pe care le-a fasonat n-au valoarea unor cărţi sau manuale?
Marelui cărturar câmpulungean i se potrivește această cugetare (poate paradoxală!) a lui N. Iorga, care este totodată şi răspunsul pentru reproşul că Gheorghe Şapcaliu n-a lăsat o operă pe măsura acumulărilor sale ştiinţifice: „Nu cred în cărţi, nu cred în cei care le scriu, nu cred în alcătuirea de vorbe a nimănui. Cred în cei mari şi tăcuţi, în aceia al căror suflet cuprinde tot cât am suferit, tot cât am luptat, tot ceea ce avem dreptul să smulgem prin luptă. În ei, cred!“