La sfârşit de secol XIX era de bontón să vii vara de la Bucureşti la Câmpulung ca să îţi petreci concediul, ferit de arşiţa verii. Dincolo de răcoare însă, după cum scrie istoricul G.I. Ionnescu-Gion, în sezonul estival puteai găsi aici terase pline de lume, fanfară militară în Grădina Publică, plăcinte savuroase la cofetăria centrală, magazine cu de toate, spectacole de teatru, iluminaţie electrică şi… multă, multă animaţie în centru.
Pe aici va fi trecut şi Petre Ispirescu, cel care în 1884 îşi petrecea un concediu la Câmpulung, împreună cu familia. Impresiile lui de călătorie despre oraş şi împrejurimile sale, cuprinzând zeci de pagini, au făcut obiectul mai multor foiletoane intitulate „Din poveştile unchiaşului sfătos. Schiţe de călătorie”, publicate în „Revista literară” din Bucureşti în 1885.
******************
„În anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marţi, am plecat şi eu la Câmpulung. Eram la număr cu toţii opt, toţi trup din trupul meu, os din osul meu, sânge din sângele meu, cum am zice, şi cu slujnica nouă, mai mari şi mai mijlocii, mai mijlocii şi mai mici, mai mici şi mai mărunţei, de toată mâna.(…)
Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în uliţa Gruiului, unde închiriasem case. A doua zi, cel dintâi lucru ce izbeşte băgarea de seamă a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de paşi şi dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că câmpulungenii sunt ori au fost religioşi, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioşi. Cam aşa erau şi bucureştenii, mai acum patruzeci şi mai bine de ani. Era o mulţumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici, trăgându-se dimineaţa toate deodată şi în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemând creştinii la rugăciune… […]
Câini în oraş mi s-a părut a fi puţini, judecând după numărul caselor şi aceşti câini nu sunt răi. În Bucureşti, printre multe locuri eşti silit să ocoleşti pe unii câini de teamă să nu te pomeneşti cu pantalonii croiţi. Acum ori că locuitorii din Bucureşti, tăind câinilor frunză, sunt mai zvăpăiaţi decât câmpulungenii, de îi întărâtă şi-i fac să turbeze sau că câmpulungenii sunt mai aşezaţi şi dă pace tutulor. Cine ştie să vie să ne spuie, că eu nu ştiu ce să zic.
Am aflat în urmă că şi în acest oraş de munte sunt câini răi, dară stăpânii lor îi ţin legaţi de le păzesc curţile, iară nu uliţele, ca la Bucureşti, vezi că aici stăpânii unor astfel de câini se vede că au trecere şi aşa câinii lor, sub ocrotirea stăpânilor lor, sfâşie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat şi fără să se sfiască măcar de laţul hingherilor. Pare c-ar fi sudiţi.
Oraşul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Râul Târgului, pentru trebuinţele locuitorilor şi pentru stropitul uliţelor.
Locuinţele, atât din oraş, cât şi de la sate, sunt mai bune decât ale câmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belşug decât locuitorii de la câmp.
Mai toate uliţele sunt aşternute cu piatră. În această privinţă au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găseşte mai multă decât le trebuie.
Pe lângă târgoveţi şi săteni cu împestriţate haine, nu arareori vezi prin mijlocul târgului stoluri de gâşte, gârâind, vacile mugind şi căutându-şi prăsila; viţeii zbierând şi chemându-şi mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul râmătorilor pe uliţele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împuşca. Şi totuşi vezi pe câte unul din aceşti râtani făcând nişte marşuri grohăinde, tocmai pe lângă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge ţanţoş, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpânului lor, care, deh! este cu vază în oraş.
Afurisitul de hatâr şi aici este încuibat. Ba, bine că nu, când la Bucureşti a scos şi pui.
Oraşul are şi un bulevard. El este în lăţime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de paşi. Aşa cum este, el poate să fie neîndestulător pentru mulţimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos.
Îmbulzeala este aşa de mare, încât dacă vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ţi iei o tăgârţă cu pardonuri, să împarţi în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipseşti de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult ameţeşti în înghesuiala şi învârtitura cea în loc. Bucureştenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înţepoasă, l-au numit „Bulevard Pardon”. Serile, muzica regimentului de dorobanţi sau câte vreun tacâm de lăutari se silesc, pe cât pot şi ei, să deschiză inima preumblătorilor şi să le facă o bună petrecere.
În copilăria mea auzeam zicându-se celor ce sau îşi rădeau mustăţile, ori se îmbrăcau şi vorbeau câte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicându-li-se „neam din poartă”, nu ştiu pentru ce.
Ce aţi zice dumneavoastră azi când veţi auzi că pe acest „Bulevard Pardon” franţuzeasca are mare căutare? Nu ştiu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franţuzeşte, procopseală ori altceva? Spuneţi dumneavoastră, că eu uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învinovăţiţi-mă pe mine că sunt pizmaş unde nu ştiu îndruga şi eu la franţuzeşte. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap…
Două şcoale de băieţi şi una de fete, cu câte patru clase primare este vatra de unde se răspândeşte lumina cunoştinţei în popor.
Măsura de propăşire şi de învăţătură la popor într-o localitate se judecă, pare-mi-se, după gustul de citire al locuitorilor. Numiţi d-voastră pe câmpulungeni cum veţi socoti că e mai bine, după ce veţi şti că în oraş nu se află nicio librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră. Vina nu este a mea dacă vă voi spune că, pe lângă cărţile didactice ce se află în vânzare la un cofetar şi la un băcan, se mai găsesc la aceştia şi câteva din romanţele bucureştene ce terfelesc literatura noastră naţională. Cărţi de ştiinţă şi de literatură sănătoasă nici nu se pomeneşte.
Vă spusei acestea numai să nu mă credeţi vrun gură-cască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în treburile d-voastră: facă câmpulungenii cum vor pofti; numiţi d-voastră cum veţi voi. Eu nu voi să ştiu, nu voi să auz, mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont.
Mai toate balcoanele caselor mari şi pălimarele caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă şi cerceluşul sunt răspândite foarte în oraş. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluşi, şi se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lângă dânsele mai vezi muşcate şi colea şi colea câte un trandafir de lună, garoafe şi puţini oleandri. Grădiniţele tutulor caselor sunt pline de ochiul boului, căuţunaşi şi încă câteva feluri de flori, pe lângă zarzavaturi…”