Păstrez în bibliotecă o carte publicată în anul 1936, care mi-a fost dăruită cândva de poetul Mihai Moșandrei. E un volum apărut în condiții grafice excepționale, la care poetul ținea foarte mult. De ce? Pentru că a fost tipărit ca să omagieze personalitatea doctorului Ion Nanu-Muscel, unchiul poetului, unul dintre marii savanţi pe care Câmpulungul i-a dat țării. Figură de primă marcă a medicinei româneşti, activitatea lui febrilă de formare a unor specialişti de înalt profesionalism oferă exemplul rar al unei vieţi consacrate în întregime ştiinţei, pe care a slujit-o cu abnegaţie vreme de patru decenii.
Născut în 1862 la Câmpulung, Ion Nanu-Muscel a urmat Medicina la Paris. Remarcat de profesorii săi, somităţi ale şcolii medicale franceze, tânărul Nanu a susţinut în 1898 o teză de doctorat pe baza observaţiilor despre o epidemie de holeră făcute la renumitul spital „Necker” din Paris. Proaspăt doctor în Medicină, s-a întors imediat în ţară şi a lucrat ca profesor de igienă la Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung, iar apoi a trecut la spitalul „Colţea” din Bucureşti, fiind, în paralel, profesor la clinica medicală a aceluiaşi spital. Aici îşi va dovedi valoroasele sale însuşiri de savant şi creator de şcoală, înconjurându-se de o elită de medici tineri cărora le-a insuflat ştiinţa şi marea sa bunătate.
Ion Nanu-Muscel a fost membru fondator al Asociaţiei Generale a Medicilor din România, al Societăţii de Ştiinţe Medicale, membru al Academiei de Medicină şi membru corespondent al mai multor academii străine. În anul 1936, cu ocazia retragerii sale din învăţământ, s-a tipărit, în admirabile condiţii grafice, volumul omagial intitulat „Profesorului Ion Nanu-Muscel”, cu discursuri şi mesaje prin care personalităţi de prim-rang ale vieţii noastre medicale sărbătoreau „pe una dintre cele mai mari glorii ale medicinei româneşti, pe unul dintre conducătorii învăţământului medical, care a învăţat şi a îndrumat generaţii de medici”. Superlative au venit din partea tuturor, colegi şi discipoli. Cu acelaşi prilej s-a bătut şi o plachetă cu efigia ilustrului profesor.
Între manuscrisele care mi-au fost donate de Mihai Moşandrei se află şi cel intitulat „Casa amintirilor” (datat 5 mai 1967), unde poetul îl evocă plin de căldură pe unchiul său din partea mamei, profesorul Ion Nanu-Muscel.
Iată în încheiere un fragment:
Pe cărturarul medic profesor Ion, fratele Nică aşa cum îi spuneau familia şi mezinii, îl văd ca pe cel mai scund de statură dintre fraţi, foarte bine informat, vioi, cu pielea brună, ca de altfel toţi Nanii. Privirea lui scrutătoare şi neagră avea în adâncul ei jocuri de lumini, de o bunătate şi o indulgenţă infinită. Nu l-am văzut niciodată luând o atitudine de energie contradictorie decât în faţa marilor erori fundamentale, şi mai ales din partea noastră, a tineretului, lipsit complet de experienţa vieţii.
Îmi amintesc destul de clar mâinile lui lungi, cu degete fine, şi cu care deseori mă palpa când cădeam bolnav. Era destul să mă apese cu toată puterea lor de cunoaştere perfectă a anatomiei omeneşti ca imediat să mă simt şi vindecat. Aşa precum un sculptor ţine lutul pe care îl modelează, dându-i viaţa dintre palmele lui, tot astfel acest ilustru clinician aluneca, măsura, ciocănea cu degetele lui savante, descoperind cu precizie răul ascuns, dar înşelător deseori pentru noi. În adevărat intelectual – ce fără de reviste şi cărţi nu poate trăi nicio clipă – era în oricare loc s-ar fi găsit, urmărit ca de umbre de ópusuri, de volume, de reviste şi broşuri medicale, mai ales franceze.
Sub raportul evlaviei, asemenea străbunilor, nu era zi să nu plece la spital, fără ca mai înainte să nu citească un verset evanghelic. Era un stimulent, îi plăcea lui să spună, nu numai al energiei, dar mai ales al blândeţii lui creştineşti.