17.9 C
Campulung Muscel
June 15, 2021

Evenimentul „Rendez-voux aux Jardins” s-a încheiat cu turul parcurilor din Câmpulung

În cadrul evenimentului „Rendez-voux aux Jardins” („Întâlniri în parcuri şi grădini”), manifestare europeană, care se desfăşoară anual, sub egida Institutului Naţional al Patrimoniului, a fost inclus şi Câmpulungul, astfel, duminică, 6 iunie, a avut loc un tur al parcurilor din municipiu. Alături de primarul Elena Lasconi, profesori, istorici, elevi, câmpulungeni şi turişti a fost şi coordonatorul evenimentului la nivel naţional, Alex Mexi. Iniţial era aşteptat la Câmpulung şi directorul general al Institutului Naţional al Patrimoniului, care alesese zona noastră din cele nouă din România, în care s-a derulat acţiunea „Rendez-voux aux jardins”, dar, fiind reţinut cu o urgenţă în Capitală, nu a putut ajunge. Încă de când s-a instalat în funcţia de primar, Elena Lasconi a colaborat cu Institutul Naţional al Patrimoniului, una dintre priorităţile edilului fiind continuarea lucrărilor de reabilitare a Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”. Împreună cu INP, noua administraţie locală a realizat Documentaţia de Avizare a Lucrărilor de Intervenţie la clădirea Primăriei.
Elena Lasconi: „Este fascinant să avem toate parcurile atât de aproape unul de celălalt”
Alaiul a pornit din Grădina Publică „Mersi”, a urcat prin Parcul Ştefănescu, spre “Poieniţa” cu acelaşi nume, după care a traversat pădurea, pe poteci abrupte şi pline de rădăcini, spre alt luminiş undeva deasupra, aproape de strada Gruiului. De aici, a început coborârea spre Vilele „Golescu” şi „Mirea” (fosta Casă a Pionerilor), pentru ca turul să se oprească în Parcul “Kretzulescu”.
„Suntem în a treia zi a evenimentului, Câmpulungul fiind unul dintre cele nouă oraşe din România care fac parte din proiectul „Rendez-vous aux Jardins” şi mă bucur foarte mult că la Câmpulung se află coordonatorul pe ţară al acestui eveniment, Alex Mexi. Alături de noi este şi domnul profesor Adrian Săvoiu, care ne spune toate poveştile minunate despre aceste locuri. Este o bucurie că şi istoricul Stroe este alături de noi, dânsul a lucrat la Institutul Naţional al Monumentelor şi este o „bibliotecă vie”. Aş vrea ca toţi câmpulungenii să afle poveştile despre aceste minunate locuri, iar turiştii să facă acest tur al parcurilor, pentru că e o binecuvântare să „aterizezi” în centrul oraşului, unic din punctul acesta de vedere. Este un lucru fascinant să avem toate locurile acestea atât de aproape unele de altele. Trebuie să găsim finanţare pentru îmbunătăţirea acestor locuri minunate, şi eu asta fac. Până acum, toate proiectele pe care le-am continuat şi cele pe care le-am început o să crească foarte mult bugetul Câmpulungului. Cu asta mă ocup, să atrag bani. Ştiu că lucrurile acestea poate nu se văd, dar este un efort absolut uriaş. Eu nu am o problemă să găsesc sursele de finanţare, important este să avem bunăvoinţă şi să punem umărul să facem lucruri, care se fac în echipă. Ar trebui să conştientizeze şi câmpulungenii că, atunci când se face ceva, trebuie să fie alături de administraţie, care lucrează pentru câmpulungeni. Probabil, Câmpulung a fost ales să facă parte din proiect datorită faptului că suntem atât de vizibili. Aceasta este o realitate, suntem acum în centrul atenţiei. Suntem văzuţi foarte bine, pentru că fac atâtea lucruri pentru Câmpulung şi mă mândresc cu Câmpulung şi România. Încă din a doua săptămână de când am preluat mandatul, am discutat cu şeful Institutului Naţional al Patrimoniului. Am reuşit să facem un DALI pentru Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”, pentru care îmi doresc foarte mult să găsim finanţare ca să refacem clădirea. Sunt multe lucruri pe care vrem să le facem împreună cu Institutul Naţional al Patrimoniului, la care am văzut că există deschidere. Tot cu INP am făcut documentaţia şi pentru reabilitarea clădirii Primăriei Câmpulung.”, ne-a spus primarul Elena Lasconi, în timpul popasului din poieniţă.
După vizita parcului Vilei „Golescu”, proprietara Vilei „Mirea”, Anca Ruxandra Beatrice Mirea, a permis să-i fie admirată clădirea în care locuieşte, dar şi minunata grădină, care are două ieşiri, una pe strada Soldat Golescu, iar cealaltă spre Matei Basarab. Doctoriţa, care a donat proprietatea Facultăţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Bucureşti, este nepoata sculptorului Dimitrie D. Mirea şi a pictorului George D. Mirea.
”Fata goală din poieniţă”, o savuroasă poveste a profesorului Adrian Săvoiu
De-a lungul traseului au fost opriri, cei prezenţi depănând amintiri despre cum erau locurile respective pe timpul când ei erau copii sau adolescenţi sau despre istoriile convenţionale sau mai puţin ale acestora. Una dintre ele a fost a profesorului Adrian Săvoiu, care a copilărit pe strada Soldat Golescu, chiar lângă Vila domnişoarelor Golescu şi sub pădurea Parcului Ştefănescu, care era principalul loc de joacă al copiilor din zona centrală a oraşului. Acesta a povestit de „Fata goală din poieniţă”, istorisire pe care a postată-o şi pe pagina personală de Facebook.
„Aveam cam 9-10 ani când din strada Parcul Mirea, situată în extremitatea de nord-vest a Câmpulungului, mă învăţasem să urc de la casa noastră pe dealurile din apropiere. Chiar din faţa curţii pornea o veche alee acoperită cu iarbă, care şerpuia şi în serpentine molcome ajungea tocmai sus în Grui, deasupra oraşului. Aleea – am aflat asta mult mai târziu! – şi-ar fi trăit epoca de glorie în anii 1900, când Apostol Mirea, mare proprietar, cel care realizase importante lucrări edilitare în Câmpulung, inaugurase superba sa vilă şi parcul din jur. De altfel, Apostol Mirea era doar unul dintre cei patru iluştri fraţi din familia Mirea – George, Elie, Dimitrie şi Apostol. Descoperisem atunci, plin de curiozitatea specifică vârstei, că după ce urcam pe alee, ajungeam într-o frumoasă poieniţă, un mic platou înconjurat de arbuşti şi multă vegetaţie. Dacă îmi croiam drum printre ramurile şi tufişurile dese care bordau poieniţa puteam privi, de acolo de sus, întreg Câmpulungul şi, mai ales, munţii din depărtare.
Din când în când pe acest platou din poieniţă era mare animaţie, căci aici se adunau nişte băieţi mult mai mari ca mine, pe care nu îi cunoşteam, ca să joace fotbal. În mai multe rânduri m-am nimerit chiar când se făceau „echipele”. De regulă doi dintre acei băieţi, liderii informali ai celor strânşi acolo, se autodeclarau „căpitan de echipă” şi îşi alcătuiau formaţia. Fiecare îşi alegea, pe rând, câte un coechipier dintre cei care voiau să joace, iar fiecare „echipă” era formată de obicei din trei-patru băieţi, care după ce se făceau alegerile, brusc se solidarizau pentru cauza comună, de parcă se cunoşteau cu ceilalţi coechipieri de când lumea.
În „echipă”, când nu erau „oameni” suficienţi („N-avem oameni!” striga câteodată „căpitanul”), mai puteau intra ca umplutură şi câţiva dintre puştii care căscau gura pe margine, cum eram şi eu pe atunci. Pe latura nordică a platoului era un dâmb, lung aproape cât terenul improvizat pentru fotbal, ca un fel de tribună, şi cel mai adesea aici stăteam ca să asist la meciuri. Partidele erau mereu foarte disputate, iar cei rămaşi pe margine urmăreau înfruntarea cu sufletul la gură, cu gândul că favoriţii lor vor câştiga.
Pe la 12 ani într-o zi am suit iarăşi în poieniţa de pe platou. Am găsit urmele adânci ale găurilor unde se înfigeau în pământ cele două beţe care marcaseră cândva „poarta” terenului de fotbal. După ce fusese mărunţită de atâtea picioare în anii trecuţi, iarba de pe platou începuse să crească dinspre margini spre centru. În mijloc rămăsese doar pământul, un lut galben, pe care iarba încă nu apucase să pună stăpânire. Acum nu mai era nimeni în locul acela atât de animat odinioară. Când am ajuns în mijlocul poieniţei, dintr-o dată m-am oprit plin de uimire. Era ireal ce vedeam! La picioarele mele, pe lutul păstos, era desenată o fată goală. Longilină, cu forme foarte frumoase, armonioase, cu părul lung coborându-i pe umeri. Stătea acolo şi parcă se uita la mine. Am privit mai cu atenţie, plin de curiozitate. Cum oare putuse cineva să facă un asemenea desen minunat? La şcoală mie îmi reuşeau la orele de desen casele, pomii, naturile statice în general, dar oamenii şi chipurile lor, niciodată. Ideea de mişcare n-am putut-o reda oricât m-am străduit. Iar acum aveam în faţa ochilor perfecţiunea întruchipată a unei fiinţe umane!
Pe lutul galben din mijlocul poieniţei toate contururile fetei erau adâncite în pământ, poate cu un băţ bine ascuţit, de vreme ce şi detaliile erau foarte fine. Nu văzusem niciodată o fată goală până atunci şi acum, iată!, îmi ieşise una în cale pur şi simplu. M-am uitat în jur, uşor ruşinat şi temător, să nu mă surprindă cineva în faţa acelui desen atât de direct şi de provocator. Nu era însă nimeni. I-am dat ocol fetei de mai multe ori, privind-o din unghiuri diferite. Şi de fiecare dată rămânea la fel de frumoasă!
În ziua aceea am plecat bulversat din poieniţă. Totul fusese atât de neaşteptat. M-am reîntors a doua zi şi fata era tot acolo, goală, întinsă pe pământ. Nu se schimbase nimic. Desenul încrustat adânc în lut se păstrase intact. Am găsit-o la fel de frumoasă ca în ziua precedentă. Am stat o vreme acolo, ridicându-mi privirea şi uitându-mă precaut din când în când în jur ca să nu vină cineva. Mi se părea că privind-o, aşa dezbrăcată cum era, făceam ceva nepermis pentru vârsta mea. Cât îmi dorisem la începutul vacanţei să revin pe platoul acesta ca eventual să fiu ales în vreuna dintre „echipele” de fotbal care se creau aici ad-hoc! Cât îmi doream acum ca nicio partidă să nu se mai joace aici, pentru că fata aceasta frumoasă ar fi fost imediat zdrobită sub picioarele jucătorilor!
Zile la rând am continuat să urc pe aleea care pornea din faţa curţii noastre de pe strada Parcul Mirea ca să mă întâlnesc cu fata goală din poieniţă. Era aproape un mic ceremonial, o taină a noastră. Şi nu ştiu cum se întâmpla că nimeni nu mai venea pe acolo. Fusesem eu oare singurul care o descoperisem? Nu ştiu. Dar lutul întărit de soarele verii păstra în continuare intacte formele acelea armonioase ale ei.
Întâlnirea cu fata devenise o obişnuinţă zilnică. O găseam mereu acolo şi devenise ceva care parcă îmi aparţinea doar mie. Însă într-o dimineaţă, când am ajuns ca de obicei în mijlocul poieniţei, am constatat că acolo nu mai era nimic, în afară de lutul galben, netezit. Fata cea frumoasă dispăruse cu totul! M-am aplecat şi am început să cercetez pământul cu mare atenţie şi febrilitate, ca un căutător de urme din Africa. Şi, într-adevăr, am găsit vagi rămăşiţe din ceea ce fuseseră, până ieri, pletele, mâinile şi coapsele ei. Am stat, m-am gândit şi apoi am înţeles, cu imens regret: furtuna din noaptea precedentă îmi furase fata cea frumoasă!
În zilele următoare am urcat mereu în poieniţă cu speranţa că – printr-o minune! – va fi desenată din nou şi o voi regăsi la fel cum fusese înainte. Mi-am păstrat vie această speranţă mai multe zile. După un timp m-am obişnuit cu gândul că fata e pierdută iremediabil şi nimeni nu va mai fi capabil să o recompună, în toată frumuseţea ei.
Mult mai târziu mi-am dat seama, privind retrospectiv, că fata aceea goală, pe care pe la 12 ani am descoperit-o desenată pe lutul galben de pe platoul din poieniţă, fusese prima fată de care m-am îndrăgostit.” Isabela FILIP

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!