Dirigenţia din faţa altarului

Am înţeles de la colegii cu copii şcolari că ora de dirigenţie este de mult „istorie” pentru orarul adaptat nevoilor actuale ale învăţământului, care a înlocuit-o, în timp, cu materii de inspiraţie europeană. Pentru mine, dirigenţia n-a fost „umplutură” şi nici oră de studiu în plus la disciplina în care era specializat dirigintele. Slavă Domnului, căci al meu era de Sport, o materie detestată, în general, de tocilari, care au o stângăcie nativă în a face ceva cu mâinile şi cu picioarele. Toate stângi. Nu dragostea pentru sport mi-a asigurat forma „aerodinamică”, fiind prima care se fofila la ora domnului Răuţoiu, un om bun, de pus pe rană. Chiar dacă sună a şablon tocit, dirigintele nostru era mai mult decât un profesor, era un părinte pentru clasa lui de viitoare educatoare, faţă de care avea datoria să le educe. De aceea folosea ora de dirigenţie ca să ne înveţe să ne purtăm cuviincios: cum să vorbim, cum să mâncăm, cum să ne îmbrăcăm, ce postură să avem în timpul mersului, etc. În primul an de liceu, am învăţat manierele de la diriginte, care mi-a dat atâtea motive de a-i fi recunoscătoare.
Astăzi, nu mai este nevoie de lecţii despre cum să devii un om civilizat, căci există tutoriale şi influenceri care le ştiu pe toate. Iar profesori ca ai mei ţin de „muzeul” şcolii, fiindcă nu se mai poartă buna cuviinţă. Stând de vorbă cu mame de adolescenţi, m-am trezit contrazisă în privinţa efectelor învechitei educaţii de „pension”, care n-ar fi ce trebuie pentru acest prezent în care „copilul meu trebuie să aibă tupeu!” Tupeu incompatibil cu educaţia, care te înzestrează cu păgubosul bun simţ. Gândire greşită acasă, dezinteres frapant la şcoală, care, după cum reclamă părinţii, nu este altceva decât un loc de întâlnire a profesorilor cu elevii, pentru recrutarea clienţilor la meditaţii.
Dacă materia pentru care îşi ia salariul ţi-o predă în privat, contra cost, vă daţi seama cât de dispuşi sunt să piardă timpul cu „tranca-fleanca” despre comportamentul în societate. Poate, nici copiii nu vor să asculte, poate, nici părinţii nu-şi vor odraslele „înmuiate”, de vreme ce funcţionează mentalitatea că îndrăzneala peste limita bunei creşteri îţi asigură succesul în viaţă.
Să vedem cum stau lucrurile cu bunicii generaţiei care sfidează definiţia decenţei. Şi nu în totalitate din vina ei. Preotul pe care eu îl simt cel mai aproape felului meu de a vedea lucrurile mai face pe „domnul diriginte”, din când în când, cu membrii parohiei, atunci când gesturi, mai mult sau mai puţin intenţionate, deranjează serviciul religios. N-o să-i dezvălui numele, căci nu i-am cerut permisiunea de a scrie despre postura de educator pe care acesta este obligat s-o adopte atunci când unii dintre enoriaşi uită de prezenţa lui şi a celorlalţi participanţi la slujbă. Duminică, în cuvântul de încheiere, părintele şi-a îndemnat ascultătorii să nu plece de la biserică mai împovăraţi de greşeli decât erau atunci când au venit, adoptând atitudini în dezacord cu conduita impusă în incinta unui locaş de cult. Şi nu ţi-o impune preotul sau vreun cod de bună purtare la biserică. Ţi-o impui tu, care consimţi să te alături celorlalţi credincioşi, întrucât nu vii obligat, ca la şedinţele de partid. Vii pentru că îţi doreşti.
Cum mă ştiu cu doi ochi critici – deşi unul era suficient în această profesie -, aleg să nu mă uit în dreapta şi-n stânga, căci sigur văd ceva ce nu-mi convine. Dar aud. Aud foiala, cleveteala, fâşâiala, care-mi sabotează concentrarea. Le aude şi părintele, care are prea mult bun simţ şi toleranţă pentru unii dintre cetăţeni care calcă pragul bisericii şi pentru socializare. Având şi misiunea de modelator de caractere, rezervă, atunci când consideră că este cazul, câteva momente din discursul său disciplinării audienţei. Data trecută, a presărat, la finalul slujbei, câteva îndemnuri, care te făceau, pur şi simplu, să roşeşti de ruşine că oficiantul unui serviciu menit să-ţi producă un bine s-a simţit sfidat de rumoarea cauzată de schimbul de cancan-uri, de fâşâitul pungilor şi de fâţâiala prin biserică. Nu mai spun că unii îşi fac cruce în timp ce lecturează mesajele pe Facebook sau Whatsapp, absenţi la cuvântul lui. Alţii vorbesc la telefon fără reţineri, cu o obrăznicie care întrece golănia nepoţilor lor. Măcar copiii aceia nu se pretează la gesturi deplasate în biserică.
E normal ca la 50, 60, 70 de ani, poate mai mult, să te înveţe preotul să te porţi respectuos? Eu sunt sigură că respectul nu se mai dobândeşte la această vârstă. Deşi la oamenii aceştia, atenţionaţi de părinte cu o blândeţe nemeritată – pentru că a fost deschis cu ei abia când au întrecut sever măsura -, s-ar putea ca altceva să însemne respect pentru biserică şi preot. Şi altceva să însemne credinţa. Credinţa e atunci când îţi ştergi urdorile şi grăsimea feţei cu haina preoţească, prea pretenţioasă pentru un curăţat obişnuit. Credinţa e atunci când eşti expansiv în gesturi care, cu cât sunt mai dramatice, cu atât te face mai evlavios în ochii celorlalţi.
Credeţi că rugăminţile preotului despre care vă povestesc au avut efect la destinatari? Nu. Până să-şi încheie vorbele de pură educaţie – acelaşi tip de educaţie pe care ne-o făcea dirigintele meu în şcoală -, mulţimea înainta către el, luându-i aerul cu apropierea nefirească, înainte de finalul mesajului. Alte foşnete de pungi, mai puternice, căci se strângea calabalâcul, alte trosnituri, căci se împingeau scaunele în strană, altă vorbărie, plus îmbulzeala la miruit, căci toţi voiau să fie primii. Pesemne, mirul are efect miraculos numai la primii. Sau o fi teama că nu ajunge pentru toată lumea. Sau or fi leşinaţi de foame, deşi, ca pensionar, nu mănânci la ore fixe, ca bebeluşul.
Şi aici, fără discuţie, tot despre lipsa educaţiei este vorba. Ce scuză au seniorii care blamează o generaţie degradată, pe care n-are cine s-o mai educe? Sau care nu se lasă educată, având modele culese de pe internet. Părintele, un om din categoria celor prea buni pentru lumea asta tăbăcită de bădărănie, îi înţelege. Că sunt în vârstă şi se bucură că se revăd. Că nu mai au răbdare, deşi, la anii lor, e greu de înţeles de ce şi unde se grăbesc.
Mi-aş dori să se întâmple o minune şi aceste rânduri să vină în ajutorul “diriginţilor” din faţa altarului, pentru care dovada de bună creştere din partea noastră este cea mai mare mulţumire că le-am înţeles învăţătura.