La finele săptămânii trecute, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, s-a aflat în mijlocul obştii de la Mănăstirea „Negru Vodă”, unde a săvârşit slujba tunderii în monahism a patru vieţuitori ai mănăstirii. După slujba Privegherii, Înaltpreasfinţitul Calinic a tuns în monahism pe cei patru fraţi, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Un cântec deosebit, care se cântă în astfel de momente, este „Braţele Părinteşti”, moment în care „naşii de călugărie” îşi conduc ucenicii în faţa arhiereului. Momentul tunderii a presupus tăierea părului, semnul renunţării la voia proprie, depunerea celor trei voturi monahale (sărăcia, feciorica şi ascultarea) şi primirea hainelor şi a însemnelor monahiceşti. Fraţii Constantin, Gabriel, Aurel şi Dumitru, după tunderea în monahism, devin monahii Efrem, Iacob, Varlam şi Siluan.
Despre viaţa monahală, arhimandritul Caliopie Ichim, stareţul Mănăstirii Curtea de Argeş, a transmis: „Călugăria, ca viaţă închinată lui Dumnezeu, înseamnă o restricţionare a vieţii obişnuite, să renunţi la ale tale, să te încredinţezi voii altcuiva, să înţelegi că numai pe Dumnezeu îl poţi sluji cu toată fiinţa, cu tot devotamentul, fără să trebuiască să mai apelezi şi la alte variante, în ceea ce priveşte maximul de iubire pe care-l poţi dărui. Este, sigur, un lucru greu de înţeles, dar dorim să ajungă un mesaj către cei care au, în primul rând, curiozitatea sau pot fi şi tentaţi de viaţa aceasta, care nu înseamnă rezolvarea unor probleme legate de neîmpliniri ale vieţii, de starea financiară sau socială, legate de alte elemente ce-l constrâng pe om la un moment dat, şi atunci apelează la acest statut sau la acest mod de a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Monahismul este o trăire cu tot ceea ce este bun şi frumos. Definiţia monahismului se centrează în jurul ideii de armonie, armonie cu Dumnezeu şi armonie cu oamenii. Se cere o ascultare deplină tocmai pentru a merge pe direcţia unei armonii, când ştie fiecare ce are de făcut şi, atunci, primează doar o singură voie şi o singură gândire. De asemenea, ideea de a renunţa la cele materiale, la averi, la alte lucruri care-l pot înrobi pe om, merge pe aceeaşi idee de armonie, ca să nu existe niciun fel de discuţii: asta este a mea, cealaltă a ta şi, tot aşa, dispute diverse de împărţit lucruri care, în cele din urmă, creează conflicte şi strică această armonie. A treia variantă, înscrisă în condiţionarea împlinirii unei vieţi monahale, este cea legată de înfrânarea de la plăceri, ale trupului în primul rând. Iarăşi, este vorba de o armonie, pentru că şi în acest spectru există multe motive care ar putea să tulbure: gelozii, răutăţi, puneri la cele, exact ceea ce înseamnă stricarea păcii. Aşadar, monahismul este dorinţa de a trăi în armonie cu Dumnezeu şi cu cel de lângă noi, împlinind puţine condiţii, chiar sunt puţine, vizavi de multele şi grelele încercări pe care le suferă un om care trăieşte într-o societate obişnuită.” Isabela FILIP