9 iunie 2020 – o zi umbrită de lacrimi, pentru oamenii care l-au cunoscut şi l-au îndrăgit pe Părintele Stareţ Serafim Caiea, o zi dăltuită adânc şi dureros în inimile credincioşilor care l-au iubit, o zi în care nu doar ochii şi sufletele argeşenilor s-au umplut de lacrimi, ci şi ochii şi sufletele hanganilor, pentru că Părintele Serafim s-a născut la Hangu, în sânul unei familii exemplare, cu înalte şi solide principii etnice şi religioase şi a copilărit alături de fratele şi cele două surori mai mici, într-o casă mare, frumoasă, îngrijită, curată şi cu un cerdac spaţios de pe care zâmbeau la soare zeci de ghivece cu muşcate roşii.
Casa aceasta mare şi frumoasă avea mereu uşa deschisă pentru oricine ar fi vrut să-i treacă pragul şi nimeni nu pleca fără să fie aşezat la masă şi servit cum se cuvine.
Tata, Mihai Caiea, un bărbat înalt, distins, calm şi vesel, foarte priceput la bucătărie, mama, Elena, o femeie energică şi o gospodină desăvârşită, cu chipul blând, pe cât de frumoasă şi de elegantă, pe atât de generoasă, de smerită şi de credincioasă.
Venirea pe lume a primului copil, Mihai Gheorghe Caiea, ce avea să devină, 28 de ani mai târziu, Părintele Serafim, i-a bucurat nespus pe părinţi, aşa cum i-a bucurat şi venirea pe lume a lui Constantin şi, la scurt timp, a celor două fete, Ana Maria şi Elena (Magda).
Nu a fost uşor să creşti patru copii de vârste apropiate…Tata pleca la serviciu dimineaţa şi se întorcea seara, târziu, iar mama, cu mâinile bătătorite, robotea toată ziua, când în bucătărie, când la grajd, când pe ogor, când îngrijind de copii, când pregătind mâncăruri alese, pentru cei care îi cereau ajutorul, pentru că nimeni nu făcea cozonaci atât de gustoşi, rumeni şi pufoşi ca Vinuţa (aşa cum îi spun toţi hanganii). Deşi mereu ocupată, nu lăsa candela din faţa icoanelor din bucătărie să se stingă. Deseori îl găsea pe Mihăiţă, la nici doi ani, în faţa icoanelor, privind vrăjit parcă mica flacără ce ardea liniştit. Armonia, pacea şi înţelegerea ce domneau în familia Caiea, dar şi faptul că mergeau la biserică, duminicile şi în zilele de sărbătoare, cu mic, cu mare, i-au ajutat să treacă peste toate vicisitudinile, însă mâinile mamei au rămas mereu bătătorite…Au fost duminici în care Mihăiţă se trezea primul, îşi lua mama de mână şi o ruga să meargă cu el, la biserică.
În clasa I, bunicul de pe mamă i-a cumpărat tot ce îi trebuia la şcoală şi, pentru că era un copil foarte cuminte şi ascultător, i-a făcut cadou o bicicletă, deoarece şcoala era destul de departe.
Când cineva îl întreba ”ce vrea să se facă atunci când va fi mare”, răspundea hotărât – ”preot”… Abia trecuse în clasa a doua când, într-o duminică, s-a furişat în strana unde cânta dascălul, iar ca să fie mai înalt, preotul i-a adus un scăunel. De atunci, Mihăiţă avea locul lui în biserică. Era un copil educat, cuminte, învăţa foarte bine şi era un elev model. Acasă, era profesorul fratelui şi surorilor mai mici şi, în fiecare seară, îi aşeza în genunchi, în faţa icoanelor, şi îi punea să se roage şi să facă mătănii, iar dacă vreunul dintre ei nu-l asculta, era aspru pedepsit. Dacă la lecţii era mai blând, la rugăciune era excesiv de sever, nu exista clemenţă, Constantin era urechiat imediat, dacă îi făcea pe ceilalţi să râdă (ceea ce se întâmpla foarte des), iar Magda, mezina, se plângea în zadar că o dor genunchii de la atâtea mătănii.
În casa a patra s-a îmbolnăvit de hepatită şi, pentru că atunci se ajungea mai greu la spital, au mers, într-un sat din apropiere, la o femeie – un fel de vraci, care ştia să vindece bolile de ficat, printr-o simplă tăietură mică, în mijlocul frunţii. Au curs din fruntea băieţelului, sub ochii înspăimântaţi ai mamei şi spre încântarea femeii, doar patru picături de sânge, închise la culoare şi cu conturul portocaliu, şi Mihăiţă s-a vindecat, însă mama crede că ficatul lui nu a mai fost niciodată sănătos şi că de acolo a început tot…
Era prietenos şi foarte priceput. Împreună cu ceilalţi copii din vecini, construiau leagăne, în pinii de lângă casă, improvizau colibe din scânduri, pe care le acopereau cu muşchi de pământ, la marginea pădurii, şi făceau, muncind zile în şir, băltoace unde se scăldau, amuzându-se, în zilele însorite de vară.
O iubea nespus pe mama lui, pentru că vedea cât de mult se osteneşte, de aceea i-a făcut, într-o zi, un schelet din lemn, cu acoperiş, din patru coli de tablă, pentru că ştia că îşi dorea o bucătărie de vară, dar, din păcate, la prima furtună, bucătăria improvizată s-a prăbuşit, chiar când mama gătea ceva la sobă, spre amuzamentul surorilor.
Îşi adora bunicii de pe mamă, care erau la Pângăraţi. Pleca la ei şi rămânea acolo ori de câte ori se ivea ocazia…Bunica Dorina avea, într-o încăpere, un colţişor cu pereţii acoperiţi de icoane, cu o masă, pe care cărţile de rugăciune, înnegrite de vreme şi de atâta folosinţă, se odihneau, aşezate pe un ştergar de un alb imaculat, alături de candela ce nu se stingea niciodată… Acolo, în faţa acestui mic altar, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului Mihăiţă. Când era întrebat de ce îi place la bunici, răspundea fără ocolişuri: ”Acolo, munca e muncă, masa e masă şi rugăciunea e rugăciune!”
Dintre toate anotimpurile, cel mai mult îi plăcea iarna, pentru că o vedea pe mama lui mai puţin obosită, dar şi pentru că îi plăcea la săniuş şi să schieze, dar de unde bani de schiuri… În curte, părinţii aveau un vas mare, din lemn, pe care îl foloseau toamna la vin, aşa că, împreună cu un vecin, au scos patru doage din partea care se vedea mai puţin, le-au meşterit, le-au cioplit, le-au prins curele şi şi-au făcut ”schiuri”, sub privirea blândă şi înţelegătoare a mamei şi, desigur, fără să ştie tata. Toată iarna s-a bucurat de acele schiuri improvizate, fără să-şi imagineze măcar ce va urma când tatăl lui va descoperi dezastrul, fapt care s-a şi întâmplat, numai că Mihai era plecat deja la Muscel, după ce mama l-a dus la Seminarul de la Târgul Neamţ, iar el i-a spus hotărât: ”Mama, nu vreau să te supăr, dar aici nu e pentru mine!”.
Decizia de a pleca la Muscel, la Mănăstirea “Negru Vodă”, după ce Părintele Stareţ Arhimandritul Teofil, de la Mănăstirea Bistriţa, i-a spus mamei că ”Bunul Dumnezeu va rândui un loc anume pentru Mihai”, a sfărâmat în cioburi armonia şi înțelegerea din casa familiei Caiea. Tata, care voia să îşi vadă fiul cu studiile terminate, la casa lui, îi acuză pe socrii de la Pângăraţi, iar mama, cu sufletul sfâşiat, ştiindu-l pe Mihăiţă doar un copil de 15 ani, desprins prea devreme de casă şi de familie, abia dacă mai vorbea, până când, doi ani mai târziu, Mihăiţă, devenit acum monahul Serafim, a venit în vizită, cu un grup de călugări, s-a ascuns în casă şi când a ieşit, după două ore, avea ochii umflaţi şi roşii, dar chipul luminos, iar părinţii au înţeles că nu mai era cale de întoarcere şi s-au resemnat… Nu le-a povestit prea multe, de altfel, în mănăstire, devenise mai tăcut şi mai gânditor.
Cât de greu şi cât de dor i-a fost copilului de tot ce lăsase în urmă, nimeni nu ştie, aşa cum nu ştie nimeni nici cât de grea a fost povara despărţirii şi cât de dor le-a fost părinţilor şi fraţilor când Mihăiţă a ales, cu o voinţă nezdruncinată, să îl urmeze pe Hristos.
Mama s-a împăcat târziu cu gândul că Mihăiţă a ales un alt drum… Dragostea ei s-a revărsat peste copiii rămaşi acasă. Constantin, harnic, energic şi priceput, a crescut repede, îndrăgind şi ocupându-se de tot ce era în gospodărie… Fetele au împrumutat din frumuseţea, bunătatea, eleganţa şi blândeţea mamei, dar şi din priceperea şi carisma tatălui; şi-au terminat studiile, sub atenta supraveghere şi îndrumare a fratelui mai mare – Părintele Serafim – de care ascultau cu sfinţenie, s-au aşezat la casa lor, iar, acum, copiii lor sunt cei care descreţesc fruntea bunicii Vinuţa, care nu mai conteneşte să le pregătească tot felul de dulciuri şi de prăjituri şi să îi răsfeţe când vin la Hangu.
Părintele a luat darul de povestitor al tatălui şi toată râvna, toată bunătatea şi toată blândețea mamei, care afirma, în anul 2011, într-un interviu despre ”Secretele păştilor pe Valea Muntelui”, realizat de un ziar din Neamţ: ”De 35 de ani, de când m-am măritat aici, nu m-am certat cu niciun vecin”. În 2020, spune cam acelaşi lucru, dacă o întrebi cine o ajută la fân sau pe ogor, îţi răspunde, zâmbind: ”Vecinele mele dragi… Doamne, mare noroc mai am de ele. Mulţumesc ţie, Doamne, pentru aşa oameni!”
La mănăstire, monahul Serafim se ruga, făcea ascultare şi studia, cu o râvnă greu de egalat, teologia. Câtă bucurie duhovnicească şi câtă mulţumire au inundat inimile celor doi părinţi, când, la 19 ani, călugărul Serafim a devenit preot. Câtă fericire poate încăpea în inima unei mame creştine când îşi vede fiul preot, în lumina Sfintei Liturghii, cântând cu glasul său ca o mângâiere plină de har, la biserica din sat? Prima oară când Părintele Serafim a venit să slujească la Hangu, alături de preotul paroh Ioan Papuc, tatăl părintelui a stat încremenit, toată slujba, cu ochii în lacrimi, iar mama a udat cu lacrimi de bucurie covorul pe care îngenunchease… Numai celor aleşi le este dat să trăiască asemenea bucurii nemăsurate… Bunicul de la Pângăraţi a plecat şi el la mănăstire, să fie alături de nepotul lui drag, iar bucuria mamei a fost cu atât mai mare…
Era în 2005, o zi ca oricare alta, când părinţii preotului Serafim au aflat, de la nişte cunoştinţe, că fiul lor a devenit Stareţul Mănăstirii “Negru Vodă”. Avea pe atunci 28 de ani. Fericirea lor nu mai avea margini…În modestia, discreţia şi smerenia lui, părintele nu voise să le spună că devenise stareţ, așa cum nu le-a povestit aproape nimic din câte suflete a vindecat, cu vorba sa blândă şi plină de înţelepciune, nici cât de mult era respectat şi îndrăgit de credincioşii care treceau pragul mănăstirii.
În primăvara anului 2011, într-un pat de spital, cu soţia îndurerată de mână, tatăl părintelui a închis ochii pentru totdeauna, lăsându-i trişti şi cu sufletul pustiu. Din acel moment, nu a fost zi în care mama să nu împartă câte ceva pentru sufletul celui răposat… S-a resemnat cu gândul că i-a rămas sprijin şi nădejde Părintele Serafim, despre care nu vorbea prea mult, ne spunea doar că o îndeamnă să se roage, să postească şi să îşi ajute aproapele. Rareori o vedeam mai grăbită ca de obicei, ochii îi erau mai strălucitori şi pe chip avea o seninătate aparte, atunci știam că ”Vine Părintele acasă!”…
Părintele Serafim nu i-a povestit niciodată că e bolnav, ca să n-o întristeze şi să-şi facă griji pentru el, doar surorile lui ştiau că suferă, dar le rugase să păstreze secretul…
Nu a povestit nici cum l-a descoperit pe Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel: ”Am scos din gropniţă mai multe oseminte de-a valma, căci cele ale sfântului erau amestecate cu rămăşiţele altor călugări sihăstriţi prin păduri. Şi să vedeţi: chiar când am desfăcut lada aceea, peste întreaga biserică şi peste tot în jur s-a răspândit deodată o amplă mireasmă de flori de câmp… Toţi am simţit. Brusc! Un miros aşa, pe care parcă nu-l percepeai doar cu simţurile, îţi umplea sufletul cu o emoţie de bucurie şi nostalgie totodată… «Ăsta-i ca mirosu’ Raiului!», a zis unul dintre părinţi, tulburat. Chiar aşa era, pe cuvânt. Ne-am uitat la osemintele din ladă: ale sfântului se deosebeau total de celelalte. Erau gălbui-portocalii, lucioase, mirunse parcă. Am reuşit să recompunem întreg scheletul, se potriveau bine. Aveam în faţă silueta unui sfânt adevărat: bărbat înalt, întreg, neatins de putreziciune. Aşa l-am pus în racla cea nouă. «Făcut doar din oase şi duh», cum s-a zis, căci pustnicul acesta a trăit zeci de ani fără hrană, doar cu apă şi sfânta împărtăşanie. Medicul însuşi a mărturisit că nu a mai văzut vreodată aşa ceva: două sute de oase mirosind a flori de câmp, după aproape patru veacuri! Acea zi a fost pentru mine de neuitat…”. Am aflat, cu toţii, abia după ce am citit interviul din revista ”Formula As”, din septembrie 2019, semnat de Bogdan Lupescu. Nu le-a spus nici că, urmând modelul marilor ctitori și restauratori din neamul domnitorului Matei Basarab, făcuse toate demersurile necesare şi obţinuse finanţare, printr-un proiect european, pentru reabilitarea şi punerea în valoare a Mănăstirii “Negru Vodă” şi nici că îşi făcea griji mari că, din cauza pandemiei de coronavirus, lucrările nu vor fi încheiate la timp…
Nu le-a spus nici că nu mai venise acasă pentru că era grav bolnav, internat în spital…
Vestea că părintele a plecat spre veşnicie a căzut ca o secure… Nimeni nu înţelegea cum s-a întâmplat acest lucru…
Împreună cu părintele, mama a îngropat o parte din sufletul ei. În haine cernite, cu inima sfâşiată de durere, cu ochii mereu plini de lacrimi, cu chipul trist, pe care sunt brăzdate urmele unei răni adânci ce nu se va vindeca niciodată, robotește necondiţionat, ca şi cum pentru ea nu ar exista altceva decât munca. De când s-a stins fiul ei drag, o aud şoptind, cu vocea tremurândă: ”Lilişor, nu-mi vine să cred că a plecat… Nu-mi vine să cred, nu cred…”
”Sub norii care doar au picurat, altarul era parcă susţinut ca de piloni cu fotografiile celui care, de-a lungul vieţii, a avut mereu un zâmbet pentru cei încercaţi de greutăţi sau rătăciţi în credinţă. Sâmbăta noroasă a fost ziua în care în altar nu a mai slujit stareţul Serafim Caiea, ci a fost ziua în care s-a slujit pentru sufletul lui plecat prea devreme la ceruri. Au fost sute de oameni trişti în jurul altarului şi pe toate aleile Complexului mănăstiresc „Negru Vodă”. Alei marcate cu garduri ale Jandarmeriei, pline de coroane de flori, aduse ca omagiu pentru stareţ. Erau coroane de la oficiali, de la instituţii, dar cele mai multe aveau înscrise regretele sub nume de oameni necunoscuţi public, dar cunoscuţi şi ajutaţi în timp de cel care a păstorit mănăstirea în ultimii 17 ani, Preacuviosului Părinte Protosinghel Serafim. A fost duhovnic multora, unii dintre cei alinaţi asistând la slujba de înmormântare cu măştile umezite nu de la respirație, ci de lacrimi. Nu era virus printre trandafirii de lângă altar, ci doar tristeţe, mare tristeţe…
Au curs lacrimi şi pe toacă… Îl conduceau la groapă, iar călugărul care mergea în fruntea convoiului, după copiii cu tabloul stareţului, bătea toaca şi plângea. Nu s-a potolit nici când l-a coborât în mormânt. Lacrimile lui cădeau pe toacă, ale mamei stareţului udau mâinile celui care s-a istovit prea curând. ”Dragul meu, tu mereu m-ai îndrumat şi mi-ai spus să am răbdare, că vin şi cele bune. Dragul meu… acum tu pleci”. Undeva, retras se auzea un bucium…” (fragment – Jurnalul de Argeș, 18 iunie 2020).
În cuvântul său, scris cu inima, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, ÎPS Calinic Argeşeanul rostea cu mare tristețe: ”Ceea ce pot spune, din tainiţa sufletului meu, este că acest om a fost şi rămâne pentru noi o pilduitoare icoană, de ascultare, în viaţa monahală, cu o bunătate înnăscută la umbra luminoasă a Ceahlăului din Carpaţii Moldovei.
Glasul său, în cântec de strană şi dumnezeiască leturghie, era o mângâiere a sufletului, având o râvnă greu de cântărit. Dragostea de rugăciune şi sfinţenie îi purtau inima şi sufletul, dimpreună cu credincioşii şi creştinele din Muscel şi în alte dumbrăvi ale Athosului. Ştiu cu cât drag şi râvnă dorea să meargă spre zările de sfinţenie ale Ortodoxiei. Dar felul lui frăţesc şi prietenesc de a fi? Era, după cum l-aţi cunoscut, o bogăţie de bunătate şi sărire în ajutorul aproapelui. Nu alegea. Pentru el, toţi erau fraţi dumnezeieşti. Om fără răutate şi judecăţi strâmbe.
M-am bucurat de îngrijirea lui prin spitalele româneşti şi de spovada de urgenţă, când m-au încercat stările de primejdie, săritor neadormit, în orice clipă şi împrejurare, fapt pentru care îi mulţumesc şi acum şi nu voi obosi pomenindu-l în rugăciunile mele către Domnul Dumnezeu.
Când scriu aceste rânduri, soarele se uită peste întreaga fire, în lumina lină a serii care vine. Greutăţile pe care le-a întâmpinat şi teama mare, că încercările care au venit peste lume şi peste România vor opri dinamica restaurărilor cu fonduri europene, l-au îngrijorat şi răpus! Nu a mai putut învinge aici pe Pământ!
Serafim, starețul chinoviei Câmpulung Muscel, se apropie de Lumina cea neînserată, ducând pe braţele sale, în cinstea Domnului Dumnezeu, ctitoria basarabă, restaurată şi îmbrăcată cu flori, lacrimi și lumină!”
„Este o mare pierdere pentru Eparhia noastră. Părintele Serafim a fost un împlinitor al vieţii monahale. A zidit sufletele monahilor cu care a vieţuit în mănăstire, dar şi ale credincioşilor cărora le-a fost duhovnic. A fost o călăuză luminoasă în aceste vremuri întunecate!”, a precizat arhimandritul Caliopie Ichim.
Domnul Dumnezeu să-i aşeze sufletul cu drepţii cei din veac adormiţi! Veşnică să-i fie odihna din neam în neam!
Redactor şef Liliana Pîntea
(preluare din Ecoul Hangului, anul X, nr. 38)