1.Despre viaţa creştină
Adevărul în Scriptură este mai mult decât un fapt. Un fapt poate fi detaşat, impersonal, rece şi disociat completamente de viaţă. Pe de altă parte, adevărul este cald, viu şi spiritual. Un fapt teologic poate fi păstrat în minte viaţa întreagă, fără să aibă vreun efect pozitiv asupra caracterului moral; dar adevărul este creativ, salvator, transformator şi el schimbă întotdeauna pe cel care-l primeşte într-un om mai smerit şi mai sfânt.
Aşadar, când devine un fapt teologic un adevăr dătător de viaţă pentru cel care-l deţine? În momentul în care începe ascultarea. Faptele teologice sunt asemenea altarului lui Ilie înainte de coborârea focului: corect, aşezat cum se cuvine, dar cu totul rece. Când inima se predă cu desăvârşire, focul cade şi faptele adevărate sunt preschimbate în adevăr spiritual Care transformă, luminează, sfinţeşte. Biserica sau individul care este învăţat din Biblie, fără să fie învăţat de Duhul, n-a izbutit pur şi simplu să vadă că adevărul se află mai adânc decât în enunţurile teologice. Nu posedăm decât ceea ce experimentăm. Diavolul este un teolog mai bun decât oricare dintre noi şi este, totuşi, diavol.
Adevărul divin posedă natura Duhului şi, din pricina aceasta, poate să fie primit numai printr-o descoperire spirituală. Gândurile lui Dumnezeu aparţin numai lumii duhului, iar ale omului aparţin lumii intelectului. Intelectul omenesc nu poate niciodată să cuprindă duhul. Gândurile omului nu pot să traverseze gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său şi a pus înăuntrul lui un organ cu ajutorul căruia el putea să cunoască lucrurile spirituale. Când omul a păcătuit, organul acesta (organul de cunoaştere a lui Dumnezeu) a murit. De aceea omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu; el poate numai să ştie ceva despre Dumnezeu. Când Duhul luminează inima, atunci o parte din om vede ce n-a mai văzut niciodată, o parte din el cunoaşte ce n-a mai cunoscut niciodată, şi aceasta cu un duh de cunoaştere pe care cel mai perspicace gânditor n-o poate intui. Raţiunea omului este un instrument fin şi folositor în domeniul său specific. Ea n-a fost dată ca un organ prin care să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Fundamentalismul a căzut în eroarea textualismului care este doar ortodoxie fără Duh Sfânt. Pretutindeni printre conservatori sunt persoane învăţate de Biblie, dar nu şi de Duhul Sfânt. Pentru ca un om să priceapă adevărul revelat, se cere o acţiune a lui Dumnezeu egală cu acţiunea originală care a insuflat textul. Există acest lucru ca un dar al cunoaşterii, un dar care vine din cer. Textualismul vremurilor noastre este bazat pe aceeaşi premisă ca raţionalismul de tip vechi: încredere în destoinicia omului de a face lucruri pe care Biblia afirmă solemn că n-a fost nicidecum creat să le facă şi pe care nu-i în stare să le facă. Sâmburele interior al adevărului are aceeaşi configuraţie ca învelişul exterior. Mintea poate cuprinde învelişul, dar numai Duhul lui Dumnezeu poate cuprinde esenţa lăuntrică. Marea noastră greşeală a fost că noi ne-am încrezut în înveliş şi am crezut că suntem sănătoşi în credinţă din pricină că suntem în stare să explicăm – forma exterioară a adevărului, ca ceva găsit în litera Cuvântului. Fundamentalismul moare încet fiindcă a comis această greşeală mortală.
Am uitat că esenţa adevărului spiritual nu poate ajunge la cineva care cunoaşte doar scoarţa exterioară a adevărului, afară dacă se face o lucrare miraculoasă a Duhului în inimă. Acele nuanţe de culoare religioasă care însoţesc adevărul când îl luminează Duhul lipsesc astăzi cu desăvârşire din Biserică. Noi avem nevoie să învăţăm că adevărul nu stă în învăţătura corectă, ci în învăţătura corectă plus luminarea lăuntrică operată de Duhul Sfânt. Reflecţia asupra adevărului revelat are loc, în mod normal, după sosirea credinţei, dar credinţa vine întâi la urechea care aude, nu la mintea care cugetă. Ca să găsim drumul, avem nevoie mai mult decât de lumină: avem nevoie şi de vedere.
Sfintele Scripturi sunt izvorul luminii morale şi spirituale. Totuşi, eu consider că nu defăimez paginile sfinte când spun că singură strălucirea lor nu este de ajuns. Numai lumina nu este de ajuns. Lumina este o figură de stil pe care Biblia şi învăţătorii religioşi o folosesc adesea când gândesc la cunoaştere. Vestirea cunoaşterii este asemănătoare răsăritului soarelui. Dar răsăritul soarelui nu înseamnă nimic pentru ochiul care nu vede. Între lumină şi vedere există o considerabilă deosebire. Cineva poate să aibă lumină fără vedere: el este orb. Altul poate avea vedere fără lumină: el este orb temporar. Ce ne spun toate acestea? Pur şi simplu că instrucţia religioasă, oricât de sănătoasă, nu este de ajuns. Ea aduce lumină, dar nu poate să dea vedere.
Presupunerea că lumina şi vederea sunt sinonime a avut consecinţe tragice, din punct de vedere spiritual, pentru milioane de oameni. Fariseii au privit drept la Lumina lumii timp de peste trei ani, dar nici o raza de lumină n-a atins fiinţele lor lăuntrice. Lumina nu este de ajuns. Lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt este de trebuinţă credinţei care mântuieşte. Evanghelia este lumină, dar numai Duhul poate să dea vedere. Când ne gândim că ne scoatem convingerile din Scriptură, de-a lungul acelor hotare unde mulţi oameni buni nu sunt de acord unii cu alţii, poate că, fără să ne dăm seama, trecem de partea temperamentului nostru. Probabil că nici o parte din Sf. Scriptură nu se poate compara cu Epistolele lui Pavel când e vorba de făcut sfinţi artificiali.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424