1.Despre viaţa creştină
Una dintre cauzele declinului în ce priveşte calitatea experienţei religioase a creştinilor acestor zile este neglijarea doctrinei lăuntrice. Un semn distinctiv al primilor creştini era o strălucire mai presus de fire care lumina din interiorul lor. Soarele răsărise înăuntrul lor, în inimile lor, iar căldura şi lumina Lui făceau inutile orice izvoare secundare de încredinţare. Ei aveau mărturia lăuntrică. E vădit că un creştin evanghelic de rând din zilele noastre este lipsit de această iradiere. Mărturiei lăuntrice noi îi substituim concluzii logice desprinse din Biblie. Proorocii lumii acesteia, psihologii (cercetătorii aceia care caută o lumină care nu e lumina lui Dumnezeu) au fost siliţi să admită că există ceva acolo, la baza experienţei religioase. Dar mult mai bine ar fi să admită că este Cineva acolo. Aceasta era ceea ce umplea de o uimire durabilă cele dintâi mădulare ale Bisericii lui Hristos. Încântarea sfântă pe care o cunoşteau acei primi ucenici izvora de-a dreptul din încredinţarea că era Cineva în mijlocul lor. Cât de minunat este acel simţământ al prezenţei Cuiva acolo! Lucrul acesta face religia invulnerabilă la atacurile critice.
Cei care se închină unui Dumnezeu prezent în mijlocul lor pot ignora obiecţiunile necredincioşilor. Ceea ce văd şi aud ei le copleşeşte îndoielile şi le întăreşte încredinţarea până dincolo de puterea argumentului care caută să fie distrugător. Nimeni nu poate să ia locul contactului cu Dumnezeu şi al simţământului că există Cineva acolo. Unde există credinţă adevărată, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi dată ca un fapt al conştiinţei cu totul separat de concluziile logicii. Uriaşii oameni spirituali de odinioară cunoşteau pe Dumnezeu din experienţa lor. Noi ieşim abia acum dintr-o lungă perioadă glacială în timpul căreia s-a pus un accent necuvenit pe adevărul obiectiv, în detrimentul experienţei subiective.
Conducătorii înţelepţi ar fi trebuit să ştie că inima omului nu poate exista în vid. Dacă le este interzis creştinilor să se bucure de vinul Duhului, ei se vor întoarce spre a se bucura de „vinul firii pământeşti”. Învăţătorii noştri ne-au răpit dreptul de a fi fericiţi în Dumnezeu, şi inima omului s-a răzbunat în chip îngrozitor printr-un trai dezmăţat în firea pământească din care Bisericile evanghelice nu-şi vor reveni curând, dacă îşi vor mai reveni cu adevărat vreodată.
O calitate care aparţine Duhului Sfânt, de mare interes şi însemnătate pentru orice inimă cercetătoare, este penetrabilitatea. El poate pătrunde materia, cum este trupul omenesc, poate pătrunde mintea, poate pătrunde alt duh, cum este duhul omenesc. El poate înfăptui o pătrundere desăvârşită a duhului omenesc şi o contopire cu duhul omenesc. El poate invada inima omului şi să-Şi facă loc pentru Sine, fără a alunga ceva esenţial uman. Integritatea personalităţii umane rămâne neştirbită. Numai răul moral este silit să se retragă.
Prin păcat, omul a făcut să dispară de pe pământ elementul cel mai asemănător lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare tragedie a omului şi cea mai grea durere a lui Dumnezeu. Păcatul are multe laturi şi multe ramificaţii. El este nelegiuire, greşire a ţintei, răzvrătire, perversiune, încălcare; dar este şi irosire, o grozavă irosire a celei mai de preţ dintre toate comorile. Omul care moare fără sa fie în Hristos şi-a pierdut într-o pierdere copleşitoare şi de nerecuperat: sufletul, viaţa, pacea, tot ce avea; personalitatea tainică, tot ce avea scump şi veşnic.
Când Dumnezeu toarnă viaţa veşnică în spiritul unui om, omul acela devine un mădular al unei ordini existenţiale noi şi mai înalte. Noi, cei care trăim în vremea aceasta agitată, am fi înţelepţi dacă am medita mai mult asupra vieţii şi a timpurilor noastre, adeseori în faţa lui Dumnezeu şi în pragul veşniciei. A fi făcut pentru veşnicie şi silit să trăieşti în timp este o tragedie uriaşă pentru neamul omenesc. Tot ce este în noi ţipă după viaţă şi dăinuire, dar tot ce este în jurul nostru ne aduce aminte de moarte şi de schimbare. Totuşi, faptul că Dumnezeu ne-a făcut din substanţa veşniciei este şi o slavă şi o profeţie. Tocmai aici apare dulcea relevanţă a mesajului creştin. „Isus Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie” (2 Timotei. 1.10).
Pentru orice om se pune alternativa: Hristos sau tragedia veşnică. Ieşind din veşnicie, Domnul nostru a intrat în timp ca să-i salveze pe oameni, fraţii Lui, a căror nebunie morală a făcut din ei nu numai nişte nebuni ai unei lumi trecătoare, dar şi nişte sclavi ai păcatului şi morţii. Care este binefacerea supremă, darul, comoara cea mai presus de toate pe care numai Dumnezeu o poate da? El ne dă pe Domnul Isus Hristos ca să fie în firea noastră pentru totdeauna. Acesta este darul suprem şi final al lui Dumnezeu. Nu porţile de mărgăritare, nu străzile de aur, nu cerul, nici chiar iertarea păcatelor, cu toate că şi acestea sunt darurile Lui. Nu o duzină, sau două duzini, sau o mie, ci nenumărate sute de mii de daruri pune Dumnezeu în faţa fericitului Său popor şi apoi îi dă acest dar suprem. El face din noi depozitari ai firii şi Persoanei Domnului Isus. „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1.19-29).
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424