În momentele fericite sau nefericite ale vieţii, omul a căutat o rază de speranţă, un mijloc de a uita de grijile cotidiene inerente exitenţei sale şi a găsit în muzică cel mai bun leac pentru suflet. Indiferent că era de la ţară sau de la oraş, românul a ştiut întotdeauna să petreacă, să asculte muzică de „inimă albastră”. Şi cine putea să fie mai aproape de sufletul lui decât lăutarul, acel tămăduitor de inimi frânte, purtător de doine, balade şi cântece de pahar, care făcea pe cel ce asculta muzica lui să-şi dezlege baierile sufletului şi ale pungii.
A început să cânte la vioară la 5 ani
Zona Muscelului a fost un nesecat izvor de folclor şi tradiţii populare, un loc unde s-au născut şi au bucurat sufletul câmpulungenilor, şi nu numai, nenumăraţi lăutari de valoare. Un loc aparte în rândul acestora îl are Ion Ştefan (Enuş), „un personaj aparte, pitoresc, cu multe experiențe de viață, care și-a pus amprenta de-a lungul anilor asupra promovării repertoriului local în țară și străinătate”, după cum îl caracterizează profesorul Sorin Mazilescu, doctor în etnografie. Provenind dintr-o familie de lăutari vestiţi, din comuna Bughea de Sus, Ion Ştefan mânuieşte vioara şi acum, la peste 75 de ani, cu o uşurinţă aparte, ceea ce demonstrează că nu contează vârsta, ci dorinţa de a se exprima oricând şi oriunde pentru promovarea folclorului românesc. „M-am născut în 1944, 21 iunie, la Bughea. Părinții: Nicolae și Virgina. Tatăl meu era țambalagiu. Mama-mare a avut doi bărbați: primul bărbat a fost mare muzician, cu vioara, Enuș, de aici îmi vine numele. Tata-mare când a mers de i-a făcut certificatul de naștere lui tata, pe taică-său îl chema Ștefan Enuș, de bucurie că are băiat, i-a pus numele de Ștefan Nicolae, iar mie mi-a pus numele de Ștefan Ion, iar tatăl celălalt era mare țambalagiu și l-a învățat pe tata. Am patru surori: una mi-a murit. Mai sunt trei surori: Rodica, Vasilica și Nicoleta… Am învățat singur. M-a mai dat tata la cineva, dar nu am stat, că nu mi-a plăcut. Prima dată a fost un unchi de-al meu, Nițu Traian. Tata mi-a luat o vioară de la un muzicant bătrân, unul Doroghean Ion din Bughea, și am început să cânt. Aveam vreo cinci-șase ani! Primul cântec pe care l-am cântat a fost «Mărine, la nunta ta»! Pe ăsta l-am învățat și după aceea a luat tata țambalul și a început să-mi dea măsura”, a mărturisit Ion Ştefan într-un interviu acordat în anul 2017 profesorului Sorin Mazilescu.
Dirijor la cinci tarafuri
La vârsta de opt ani, Ion Ştefan urcă pentru prima dată pe o scenă, şi nu pe una oarecare, ci pe cea a Teatrului „Alexandru Davila”, din Piteşti, cu prilejul unui concurs pentru copii, pe care l-a şi câştigat! Premiile pe care le-a obținut în decursul celor aproape șapte decenii de carieră sunt mărturii vii ale calităților excepționale cu care acest om a fost înzestrat, dar și rezultatul strădaniilor domniei sale, atât ca violonist de excepție, cât și ca dirijor și făuritor de tarafuri și orchestre locale. Printre cei cu care a cântat se numără şi unchiul lui Marcel Pavel, Ion Taraş. „La 8 ani am cântat pe scenă și am luat Premiul I la Teatrul «Davila» la un concurs cu copiii! Mai era un băiat cu mine care cânta la vioară, Taraș Ion, care apoi s-a lăsat de vioară și s-a apucat de tobe. Era un băiat bun! Unchiul lui Marcel Pavel! Aveam doi băieți cu acordeoanele, doi cu țambalele, toți din Bughea, formam o formație a școlii. Aveam un instructor, dar eu făceam toate lucrurile. Piesa pe care o cântam îi învățam pe toți. Cunoșteam armonie de la tata de la țambal, cântam și la țambal. Instructorul era un muzicant, Enache Nicolae, cânta la țambal. El aranja treburile cu directorul școlii! Prin 55, când s-a dat drumul la televiziune, am fost la «Viața satului». Era un domn, moș Țăpușă, acolo care făcea emisiuni. Am fost cu orchestra de la Bughea, dirijor era Nelu Istrate. La Bughea erau cei mai tari vioriști, unici. Aveam solist instrumentist pe Vasile Bucur. De la el am început și eu să cânt cu firul de păr. El a fost primul viorist și de la el am învățat și eu. Prin 85-86 am făcut o formație cu 16 viori și am cântat numai cu firul de păr. Din 65-70 am început să cântăm mai mult la firul de păr. Îl rupeam din arcuș și îl legam de-o coardă. Acolo la «Viața satului» a cântat Vasile Bucur sârba de la Bughea și acolo era un pasaj extraordinar de greu și m-a pus pe mine de l-am făcut. Era pe stil de concert. Băgaseră o parte ispre de am făcut-o eu ca solist. Toată formația a cântat sârba, iar eu singur o părticică. A fost prima emisiune a mea pe care am făcut-o la televiziune. De acolo am început. Am intrat apoi la Școala Populară de Arte de la Pitești prin 58-59. Nu mai țin minte. Am învățat vioara cu dl. Brucker (Wili Brucker). Era prin vremea aia director dl. Ion Grecu, de la noi, din Bughea de Jos. Și după aia am început, pe la 16-17 ani m-au pus toți lăutarii să fiu dirijor. Știam din Școala de Arte să citesc note. Pe la noi a venit un profesor de muzică, la băi, și am mai învățat și cu el, nu-i mai știu numele. Era extraordinar! Am început să cânt, iar orice concurs era, se știa că noi vom lua premiu. Am multe diplome. Am fost la «Cântarea României», la toate edițiile. Aveam cinci tarafuri: Mărțișorul din Pitești, Cetina al Întreprinderii Minere din Câmpulung, Ansamblul Carpați de la Câmpulung, cel de la Casa Sindicatelor din Câmpulung și taraful Bughea, care era nemaipomenit de bun”, a mai precizat în interviu Ion Ştefan.
„Am fost un hoţ de muzică”
De-a lungul anilor, Ion „Enuş” Ştefan a urcat pe foarte multe scene şi a colaborat cu mari instrumentişti şi oameni de muzică din ţară, promovând întotdeauna folclorul local. Se declară un „hoţ de muzică”, dar, în acelaşi timp, este şi un creator de piese populare, având imprimate la postul naţional de radio peste 350 de melodii. „Noi avem specificul nostru! Se cântă foarte repede și nu se joacă! Noi cântam foarte mult pe părțile Branului, pe la Moeciu, la Fundata, la Șirnea. Am cântat în tot județul Argeș, am trecut și-n alte județe, dar mult am cântat la Bughea de Jos și apoi cel mai mult prin părțile Branului. Acolo am învățat eu breze și brâuri. Jucau acolo, Doamne-Doamne! Dacă un muzicant nu cânta cum jucau ei, după măsura lor, îl luau la bătaie!… M-am întâlnit și cântat cu Florea Cioacă, Constantin Mirea. Eram prieten cu Emil Tănase, Florea Pascu, Valerică Cintilică, cu Voinicilă, pe care l-am luat la câteva petreceri la noi, la Câmpulung, Marin Mihalcea, Gigi Floroiu. În timpul când a făcut Gigi Floroiu Școala Populară de Arte, mă lăsase profesorul să predau eu. Era un băiat bun… Îi cunosc pe cei din Conțești: Virgil Iordache, Mihai Muscalu, dar în formație am avut de la Pitești pe Aurel Lăutaru, taică-său, pe Gogu Toloș. Am avut mai mulți… Am cules multe piese. Le am toate date la «Fonoteca de Aur», la Radio. Hore, sârbe, ungurici. Să vă spun clar, am fost un hoț de muzică. Când îi prindeam pe toți marii vioriști, îi puneam să cânte. Luam o parte de la unu, o parte de la altul etc. și făceam piesa. Am știut să lucrez. După aceea am început eu să compun. Am peste 360-370 de piese date. A venit dl Ludovic Paceag, d-na Speranța Rădulescu! De aici, de la Pitești a venit și d-nul Alexandrescu (Costin), d-nul Tică Sorescu. Câte am dat! Câte piese a cântat de la mine Doina Argeșului! A venit la mine acasă Valerică Cintilică și a luat piese de la mine. Veneau mulți la mine acasă, nu-i mai știu pe nume! A venit și un mare coregraf, Olevas. Am cântat pe mari scene din țară: la Sala Palatului cu taraful de la Bughea, peste tot unde eram invitat. Eram angajat la Întreprinderea Minieră, iar în timpul liber mergem cu vioara peste tot! Aveam salariu de la Casa de Cultură din Câmpulung. Acum cânt numai în afară. În ultima vreme prin Franța!”, a încheiat muzicantul.
A obţinut zeci de premii
Printre numeroasele premii obținute de Ion Ştefan menționăm: Premiul I la Festivalul concurs „Argeșule, plai de dor”, ediția a XII-a, Pitești, 1972, Premiul I la Festivalul concurs „Argeșule, plai de dor”, ediția a XII-a, Pitești, 1973, Laureat la Festivalul concurs „Argeșule, plai de dor”, ediția a XII-a, Pitești, 1975, Premiul special al Consiliului Județean al Sindicatelor Argeș la Festivalul concurs „Argeșule, plai de dor”, ediția a X-a, Pitești, 1980, Premiul I la Concursul artistic de interpretare (creație) din cadrul etapei republicane a Festivalului național al educației și culturii „Cântarea României”, 1981, Premiul I – Festivalul-concurs „Cântecele Argeșului”, ediția a VII-a, Pitești, 1981, Premiul al II-lea la Festivalul concurs „Argeșule, plai de dor”, ediția a XII-a, Pitești, 1982, Locul I pentru activitatea deosebită de culegere și valorificare a folclorului muzical în cadrul spectacolului concurs de muzică populară „Ion Matache”, ediția a IV-a, Albeștii de Argeș, 28 octombrie 1983, Premiul I și Titlul de laureat – Concursul artistic de interpretare (creație) din cadrul etapei republicane a Festivalului național al educației și culturii „Cântarea României”, 1983, Premiul I – Taraful Mare, dirijor: Ion Ștefan, al Căminului Cultural din Bughea de Jos la spectacolul-concurs de muzică populară „Ion Matache”, ediția a VIII-a, Câmpulung Muscel, 13 noiembrie 1987 (președintele juriului Constantin Arvinte), Premiul I și Titlul de laureat – Concursul artistic de interpretare (creație) din cadrul etapei republicane a Festivalului național al educației și culturii „Cântarea României”, 1989.
Muscelul, izvor nesecat de lăutari
Bătrânii oraşului îşi mai aduc aminte de fraţii Cercel, primii dintre lăutarii Câmpulungului care au avut imprimări la radio, cântând o perioadă la restaurantul lui Gheorghe Moraru, de fraţii Macaron care cântau la restaurantul M. Calangiu, de bătrânul viorist Pantilică, de la restaurantul Viscol, sau de Fane Cotoi şi Grancea care cântau în zona Tabaci şi la restaurantul Duică. Printre amintirile multora dintre câmpulungeni îi mai regăsim pe Ionică Vioristul, zis „Doi lei”, care cânta în zona Pieţei Centrale, la restaurantul Poiana şi Zahana, avându-l contracandidat pe bătrânul cobzar Cotoc. Foarte apreciaţi au fost muzicanţii care au cântat la restaurantul „Piatra Craiului”: Mircea la ţambal, Buştean la vioară şi Miron la armonică, acordeon şi pian, având şi o voce foarte plăcută. Acestă conjunctură făcea din acest restaurant un adevărat loc de încântare pentru iubitorii de romanţe. Datorită valorii deosebite pe care o aveau ca muzicanţi au fost invitaţi să participe la numeroase turnee peste hotare, bucurându-se de un real succes. Nu trebuie uitat, poate, cel mai bun acordeonist, Florică poreclit „Ursaru”, omul de suflet al lui Gică Dobrin. Nu erau chefuri la Câmpulung, chiar şi la Piteşti, la care să nu fie invitat de „Gâscanu’” şi „Florică Ursaru”, acesta reuşind cu acordeonul lui să întreţină atmosfera până târziu în noapte. Se cunoaşte faptul că în înprejurimile oraşului, la Bughea, Nămăieşti, Valea Mare au fost (încă mai sînt) lăutari valoroşi, fiind foarte căutaţi de cei care se căsătoreau şi pentru asta era necesar ca nuntaşii să facă un angajament scris cu multe săptămîni înainte pentru a fi siguri că le vor cînta la nuntă. În ceea ce priveşte cîntecele pe care le abordau vechii lăutari, ele par provenite din prea plinul inimii românului şi au avut menirea de a aduce acel simţămînt de linişte sufletească moştenită din vechime şi transmisă din generaţie în generaţie. Toţi aceştia au adus o contribuţie enormă la consolidarea tezaurului folcloric naţional. Alex Barbu