ADEVĂRUL CREŞTIN
(continuare din numărul trecut)
„PE MUNTELE FERICIRILOR”
VII.Fericiţi cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Matei 5:9
Credinciosul care are plinătatea de viaţă cristică este plin de atâta pace înăuntru, încât poate aduce pace pe principiul dreptăţii şi în cercurile în care trăieşte această plinătate a Împărăţiei cerurilor. Domnul Isus Hristos este exemplul desăvârşit al păcii. „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum? – i-a întrebat El pe ucenici, „dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine avea să fie cel mai mare“ Marcu 9:33-34. Dacă ar fi ştiut că între ei El era Cel mai mare, atunci ar fi scos locul acesta din competiţie. Acolo unde este Hristos, nu mai este loc pentru cineva mai mare. Nu poate fi cineva mai mare decât este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar alături de El, toţi sunt fii ai lui Dumnezeu, pentru că se spune: „Ferice de cei ce fac pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu”.
VIII.Fericiţi cei prigoniţi, batjocoriţi şi defăimaţi! Matei 5:10-12
Matei 5:10-12 prezintă şi mai surprinzător fericirea pe care Domnul Hristos o propune pentru cetăţenii Împărăţiei cerurilor, pentru că este legată pe de o parte de prigonire, care înseamnă suferinţă, iar pe de altă parte de batjocură şi de defăimare, atunci când cei neprihăniţi sunt împroşcaţi „cu tot felul de lucruri rele şi neadevărate”: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocări, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi”.
Nu toţi vom înţelege sensul acestei fericiri, pentru că în ea se ascunde secretul unei experienţe. Dacă cineva nu cunoaşte starea de neprihănire, nu va putea cunoaşte nici această promisiune pentru cei prigoniţi din pricina neprihănirii (dreptăţii). Pe de altă parte, această măsură deosebită de fericire se potriveşte cel mai puţin, atât cu o concepţie convenţională admisă între oameni, cât şi cu o concepţie naturală, născută: suferinţa si fericirea, în mod convenţional şi natural, sunt lucruri care se exclud. La Domnul Hristos însă, suferinţa şi fericirea sunt legate între ele.
Acest paradox, că suferinţa înseamnă fericire, este înţeles pe de o parte de cei neprihăniţi, care în contextul acestor fericiri s-au angajat în a face pace („ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”). Răspunsul la propunerea de pace a acestor oameni fericiţi este prigoana, suferinţa, defăimarea: „Eu sunt pentru pace; dar de îndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război” Psalmul 120:7. Şi în această privinţă, cei credincioşi merg cu adevărat pe urmele Domnului Hristos care, fiind Domn al păcii, a venit să facă pace şi a fost întâmpinat numai cu vrăjmăşie.
Este de remarcat că în şirul acestor fericiri există o gradaţie. Primele versete (2-8) îi înfăţişează pe cei credincioşi într-o situaţie pasivă, fiind vorba de atitudinea lor de inimă. Ei sunt „cei săraci”, „cei flămânzi”, „cei ce plâng”, „cei blânzi”, „cei milostivi”, „cei cu inima curată”. În versetul 9, ei devin activi, fac pace, se aşează între părţi aflate în conflict, iar în versetele 10-12 ajung victimele propriei lor neprihăniţi, suferind cele trei măsuri ale răspunsului pentru pacea pe care o propun: prigoana (probabil suferinţa fizică, nu numai suferinţa în general), batjocura (ocara, dispreţul, o suferinţă morală) şi defăimarea (calomnierea, despre ei spunându-se tot felul de lucruri rele şi neadevărate). În relaţia dintre versetele 9 şi 10 se află probabil o explicaţie pentru suferinţa pe care sunt chemaţi să o suporte cei credincioşi. (Nu spunem doar „creştinii”, pentru că aceştia sunt numai de la Domnul Hristos încoace, ci „cei credincioşi”, pentru că aceştia au avut întotdeauna de suferit şi textul leagă pe credincioşii din Vechiul Testament, „prorocii care au suferit înainte de voi”, cu credincioşii – creştinii – din Noul Testament; sub aspectul suferinţei din pricina dreptăţii, toţi aceştia formează o ceată comună, chiar dacă între ei există şi deosebiri). Relaţia este cuvântul din partea lui Dumnezeu spus părinţilor noştri demult în grădina Edenului, îndată după ce au păcătuit: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta si sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” Geneza 3:15. Din momentul apariţiei păcatului în relaţia dintre om şi Dumnezeu, a apărut şi vrăjmăşia (conflictul, dezacordul, lupta) în relaţiile dintre oameni. De atunci, oamenii s-au împărţit în două cete: neprihăniţi şi păcătoşi. Cei neprihăniţi sunt socotiţi nu prin fapte, pentru că sub aspectul acesta „nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” Romani 3:10, ci prin sacrificiul Domnului Hristos, fie în vremea umbrelor Vechiului Testament, fie în vremea eficacităţii desăvârşite inaugurate prin răstignirea Lui pe cruce: cei socotiţi neprihăniţi au fost aşezaţi în starea de neprihănire „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu” – Isaia 53:11.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea ,,Pe muntele fericirilor” de Ion Socoteanu și cu acordul autorului.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424