După 1900, Câmpulungul era una dintre cele mai renumite staţiuni balneoclimaterice din ţară, fiind comparat cu Davos şi Evian în ceea ce priveşte clima şi valoarea terapeutică a apelor minerale. Carol I şi-a dorit să transforme oraşul în capitala de vară a României, iar în perioada interbelică a fost capitala mondenă a ţării. Însă, astăzi, Câmpulungul este într-o avansată stare de degradare, cu clădiri istorice, altădată perle de arhitectură, adevărate ruine, şi cu o activitate economică aproape zero. Asta în ciuda faptului că zona are un potenţial turistic excepţional şi o istorie extrem de interesantă şi bogată, care ar putea transforma din nou oraşul într-una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate destinaţii turistice din Europa.
Câmpulungul, comparat cu Davos sau Evian
Dovada că, în urmă cu mulţi ani, Câmpulungul chiar a fost o staţiune de renume stau documentele de arhivă, fotografiile vremii şi scrieri ale unor mari autori, ca Tudor Muşatescu sau Camil Petrescu. Municipiul era comparat cu Davos-ul elveţian sau cu Evian, din Franţa, ambele şi atunci, şi acum, unele dintre cele mai exclusiviste staţiuni din Europa. Cucerit de trecutul istoric al Câmpulungului, fostă capitală domnească, dar şi de natura de o impresionantă frumuseţe, Principele Carol I şi-a dorit, la sfârşitul secolului XIX, să transforme oraşul în capitala de vară a României. Din păcate, pentru că Obştea Moşnenilor s-a opus, acesta s-a reorientat către Valea Prahovei, unde a început construcţia Peleşului, în 1873. În ciuda opoziţiei, la iniţiativa edililor de atunci, sprijiniţi de persoane private, care au acceptat să doneze din terenurile lor şi să contribuie financiar la modernizarea şi europenizarea oraşului, Câmpulungul şi-a continuat dezvoltarea ca staţiune turistică şi balneoclimaterică. Alături de Rucăr, Dragoslavele şi Bran, Câmpulungul a fost una dintre cele mai în vogă localităţi din epocă. Un loc cunoscut nu numai în România, ci şi în lume.
Primii paşi în dezvoltarea turismului de vilegiatură au fost făcuţi încă din anii 1870-1897
Potrivit mai multor documente oficiale ce se află în păstrarea Arhivelor Naţionale Argeş, în anul 1925, prin Înaltul Decret Regal numărul 411 din 10 februarie, Câmpulungul a fost declarat oficial Staţiune Climaterică – datorită aşezării geografice, a condiţiilor climaterice, dar şi a aspectului oraşului. Iată cum descria oraşul C. Rădulescu – Codin în lucrarea sa „Câmpulungul Muscelului – Istoric şi legendar”, tipărită în acelaşi an, 1925: „Altitudinea Câmpulungului e de 600 metri deasupra nivelului Mării Negre, oraşul fiind aşezat la 45˚, 16’ latitudine B şi 42˚ şi 33’ longitudine F. Graţie acestei poziţiuni, aerul fiind curat, clima dulce, constantă şi plăcută, este lipsit de curenţi şi cu atmosferă ozonificată. Aşezarea oraşului, cam în pantă, constanţa climatului, lipsită de vânturi reci şi de curenţi, aşează această staţiune de munte printre cele mai de frunte.”
Documentele vremii arată că la Davos, în Elveţia, era afişată lista localităţilor cu climă asemănătoare, binefăcătoare pentru bolnavii de plămâni, printre care se afla şi Câmpulungul. Primii paşi în dezvoltarea turismului de vilegiatură au fost făcuţi încă din anii 1870-1897, când edilii oraşului au construit Grădina Publică, Aleea „Principele Carol” – actualul Bulevard „Pardon” şi Băile „Kretzulescu”, principalele puncte de atracţie. Băile „Kretzulescu” au fost construite începând cu 1897 şi până în 1905, din iniţiativa renumitului medic şi om politic Nicolae Kretzulescu. Ansamblul era format din două clădiri monumentale, dintre care doar una mai există astăzi, legate printr-un porticul din lemn de un bazin închis perimetral, ce creau o incintă de tipul piaţetă (curte interioară, loc de primire şi acces spre parc, dotat cu o fântână arteziană, bănci, corpuri de iluminat şi multe flori). Băile „Kretzulescu”, împreună cu parcul ce le înconjurau, erau situate în acea vreme în Nordul oraşului, într-o zonă verde, cu arbori seculari, situată pe Iazul Morilor, în imediata vecinătate a Râului Târgului. Destinaţia iniţială a acestui stabiliment era de băi de tratament fizioterapeutic, acestea fiind construite în jurul unor izvoare slab mineralizate. În timpul sezonului, când turiştii veneau la tratament, cu afecţiuni respiratorii sau pentru băi, populaţia oraşului aproape că se dubla, spun documentele istorice. „Băile Eforiei Cretzulescu sunt un stabiliment de hidroterapie, în felul celor din streinătate, ca Reichenal, Winternitz, Viena, Champell, Dirrone, Evian ş.a.” scria C. Rădulescu – Codin.
Comuniştii au întreţinut Băile Kretzulescu
Până şi comuniştii au apreciat valoarea oraşului ca staţiune turistică şi au ţinut să readucă în prim-plan Băile „Krezulescu”. Un alt document păstrat la Arhivele Naţionale Argeş, în fondul oraşului, document scris la naţionalizarea centrului de tratament, descrie măsurile luate pentru reabilitarea acestora. „În primăvara acestui an, Primăria Câmpulung au preluat de la Eforia Kretzulescu, în urma sentinţei de expropriere, băile şi parcul lor din acest oraş. Băile au instalaţii de igienă, cu secţii pentru femei şi bărbaţi (aburi, cade, bazine, duşuri), băi de hidroterapie, de asemenea, pentru bărbaţi şi femei separat, instalaţii curative medicinale de aer comprimat, pulverizaţii şi inhalaţii. Parcul băilor are suprafaţa de 4 hectare. Aceste băi, care sunt instalate din anul 1902, au fost lăsate în paragină de vechea administraţie şi aveau nevoie de reparaţiuni radicale pentru a putea fi puse în stare de bună funcţionare. (…) Băile de igienă, printr-o muncă excepţională, depusă de personalul angajat, au şi fost puse în funcţiune încă din luna mai 1948, iar cele medicinale, la începutul sezonului, (1 iulie), şi au fost puse la dispoziţia celor suferinzi din localitate şi a vizitatorilor veniţi în această staţiune în mod expres pentru a-şi căuta sănătatea la aceste băi”. Documentul mai menţionează că băile funcţionau în permanenţă de la 7 dimineaţa şi până seara târziu, iar în unele zile, când era aglomeraţie, chiar până la 11 seara! Noii administratori se asiguraseră chiar că tot personalul este calificat, fiind conştienţi că, în cazul acestor băi curative, nu poate fi angajat oricine. Pentru a-i co-interesa, deşi pare ciudat în respectiva conjunctură, găsiseră şi modalităţi de a-i plăti, astfel încât să se asigure de calitatea actului medical şi de dedicarea personalului.