Muscelenii sunt, de obicei, oameni cumsecade, harnici şi plini de spiritualitate, gata să-ţi sară în ajutor oricând la necaz, iuţi la mânie atunci când sunt nedreptăţiţi şi calităţile ar putea continua. Există, însă, printre ei o categorie aparte, a dracu’, mai pe româneşte, care au în sânge gena nesimţirii, a nepăsării faţă de suferinţa cuiva, care ies şi mai mult în evidenţă atunci când sunt în joc banii sau interese personale. Sunt multe întîmplări din zilele noastre, care dovedesc acest lucru, unele publicate chiar de ziarul nostru, însă acum vreau să mă opresc asupra unui caz tragic petrecut în toamna anului 1929: prăbuşirea unui avion militar, într-o grădină din Câmpulung, soldată cu moartea pilotului Adrian Adamiu şi rănirea celuilat membru al echipajului, locotenentul Alexandru Popişteanu. Presa naţională a relatat, cu mare emoţie, incidentul, luând, totodată, o atitudine fermă împotriva proprietarului grădinii, care a avut tupeul incredibil de a solicita statului o despăgubire fabuloasă, pentru că, în cădere, avionul îi rupsese un măr! Iată ce a scris atunci ziarul „Cultura Poporului”, în numărul 295, din 13 octombrie 1929.
„Locotenentul Adamiu şi mărul din Câmpulung Muscel
„Socotesc prea cunoscut sfârşitul dureros al Locotenentului Aviator Adamiu, care, însoţit de Locot. Popişteanu, s’au dus să prezinte corespondenţa urgentă d-lui Ministru de Război, care se afla la Câmpulung (Muscel). Când au ajuns la destinaţie şi voiau să scoboare, au căzut cu aeroplanul. În cădere, Locot. Adamiu a fost omorât, tovarăşul său, însă, a scăpat cu o mână şi cu un picior rupte, iar aeroplanul s’a sfărâmat. Câtă durere a produs moartea acestui erou, care era un eminent zburător? Câtă a produs familiei sale, căci era căsătorit numei de trei săptămâni? Câtă pierdere a provocat aviaţiei noastre, lipsind-o de un curagios pilot? Apoi câtă durere a produs Locotenentul Popişteanu, la fel, un tânăr distins al armatei noastre, rămânând fără o mână şi un picior, ne mai putând sluji ţării, la serviciile dinainte. Cu toate acestea, durerea am împărtăşit-o cu toţii. Adamiu e plăns de toţi. Lacrimile şi jalea doar îi sunt răsplata sacrificiului făcut. Locotenentul Popişteanu, însă, e mulămit cu mângâierile ce le primeşte de la camarazi, la durerile ce le suferă, dar cu toate acestea, mândria că şi-a făcut datoria pentru ţară îl încurajează şi-i dă puteri nouă care îl întăresc. Dar nu atăta vreau să spun. În curtea unde a căzut aeroplanul era şi un măr şi fatalitatea a făcut ca în cădere să fie rupt şi mărul. Ei bine… proprietarul grădinii nu se lasă cu paguba aceasta, vrea să fie despăgubit, vrea să i se plătească mărul. Cere ca despăgubire, nici mai mult, nici mai puţin, decât 40 de mii de lei. Ce să zicem noi despre astfel de fapte? Când unul îşi pierde viaţa, celălalt rămâne cu trupul sfâşiat, cel de al treilea nu se uită la acestea toate şi cere despăgubiri; şi cât? Oare, ce spun cetăţenii din Câmpulung desprea aceasta? Eu drept să spun, când am auzit, n’am vrut să cred, dar mai apoi când am fost convins de adevăr, am rămas pe gânduri şi mi-am zis: numai faptă creştinească nu mai e aceasta! Să ceri statului la o astfel de tragedie, unde s’a distrus un om şi alte pagube de milioane, să ceri 40 de mii de lei pentru un măr?” Articolul poartă semnătura unui anume Diac. V. Fussu. Din nefericire, nimeni nu ştie astăzi unde s-a petrecut tragedia, în condiţiile în care localnicul fără inimă nu a marcat în niciun fel locul unde s-a prăbuşit avionul… Alex BARBU