Exodul câmpulungenilor şi al muscelenilor în străinătate continuă, deşi nici în afară nu mai este ce-a fost în urmă cu zece ani, înainte de criza care a zdruncinat puternic ţări europene, în care românii au făcut bani frumoşi. Deşi s-au văzut, poate, de mai multe ori în postura de şomeri, după închiderea fabricilor unde lucrau, ai noştri se încăpăţânează să nu se întoarcă acasă, de vreme ce au prins gustul unor salarii cum în România nu ar câştiga nici într-o jumătate de an. Cu tot falimentul care a „secerat” unităţi de producţie în Italia şi Spania, destinaţiile de muncă preferate ale conaţionalilor noştri, părăsirea meleagurilor natale rămâne o practică de actualitate, resimţită intens şi de Câmpulung, care trece printr-o criză de ocupanţi ai posturilor disponibile la firmele din zonă fără precedent. O dovadă a faptului că patronii nu mai au pe cine angaja din rândul celor rămaşi acasă o constituie numărul mare de oferte de locuri de muncă publicate în paginile ziarului nostru, toate de actualitate, aproape toate repetate, pe fondul eşecului angajatorilor de a găsi personal. Nu mai vorbim de personal calificat, cei mai mulţi fiind dispuşi să-i pregătească pe potenţialii interesaţi de job-ul respectiv.
Eşecul se produce, de obicei, în serii de câte trei episoade, deoarece faptul că nu se ivesc doritori, ca urmare a anunţării intenţiei de angajare, nu este cel mai mare rău care li se întâmplă deţinătorilor de societăţi comerciale. Şi dacă găsesc, de cele mai multe ori, „recruţii” se plictisesc repede. Neînvăţaţi cu munca şi cu programul de lucru, majoritatea „capitulează” din cauza zilei prea lungi, sarcinilor prea multe şi salariului prea mic, combinaţia de motive cel mai des invocată pentru a abandona serviciul. În scenariul fericit în care angajatorul găseşte omul care trece perioada de probă şi perioada de acomodare, tot nu se poate culca pe o ureche, fiind permanent în riscul de a-l pierde, atras de mirajul câştigului în Occident. Adică îl formezi şi-l pierzi în favoarea unui întreprinzător din afară, care îi oferă o leafă pe care acasă ar fi obţinut-o muncind, după cum am spus, mai bine de o jumătate de an pentru banii pe care, dincolo, îi face într-o lună.
Şi nu sunt de condamnat că pleacă, fiindcă nimeni nu se rupe de familie de drag, ci ca să-şi încropească un rost imposibil de atins cu banii câştigaţi acasă, oricâte sacrificii ar face. Adâncirea crizei de forţă de muncă, fără şanse de ameliorare la nivelul întregii ţări, nu doar la Câmpulung, i-a forţat pe angajatorii locali să se orienteze către personal din afara zonei. De pildă, o firmă de cablaje din municipiu, ca să poată să-şi continue activitatea, a angajat în jur de 40 de muncitori din zona Ploieştiului, cărora le asigură şi cazarea. Angajatorul a procedat astfel pe fondul nenumăratelor şi ratatelor încercări de recrutare de personal din Muscel, sens în care şi-a făcut cunoscute intenţiile inclusiv în mediul rural. Din păcate, şi satele muscelene s-au golit de oameni în putere, care au lăsat în urmă locurile părinteşti, pentru a munci peste hotare. Tinerii, plecaţi la studii, odată ce au simţit aerul civilizaţiei, nu se mai întorc nici ei, adâncind colapsul în care se găseşte piaţa muncii, unde raportul dintre slujbele vacante şi potenţiali ocupanţi a fost răsturnat în defavoarea primei categorii. Afirmaţia nu este valabilă şi pentru sectorul public, unde cu toată văicăreala şefilor de instituţii că, vezi Doamne, nu vine nimeni să lucreze pe salarii de bugetari, fericiţii câştigători ai posturilor se ştiu dinaintea scoaterii lor la concurs.
Prin urmare, în condiţiile în care s-a ajuns să se apeleze la angajaţi din alt judeţ, fenomen care nu mira înainte de ’89, când duduia industria locală, care nu putea fi susţinută doar cu muncitorii din zonă, primarul Liviu Ţâroiu continuă să susţină o aberaţie: că găsea la Câmpulung 600 de angajaţi turcul proprietar al fabricilor de PAL şi MDF, care şi-a deschis unitatea de producţie la Oarja, chipurile, în detrimentul Câmpulungului! Poate, dacă venea cu ei din Turcia, avea şanse să funcţioneze la Câmpulung, căci dacă era să se bazeze pe cei ai casei… n-avea decât să-l pună pe primar să-i găsească purcoiul de angajaţi într-un oraş în care se consumă în draci şi se munceşte pe sponci. „E.M.”