(Continuare din numărul trecut)
Siguranţa învierii, în primejdiile de moarte. „Şi de ce suntem noi în primejdie în orice clipă? În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte“ (1 Corinteni 15.30,31). În fiecare zi erau răscoale împotriva apostolului, încât aici este un alt argument în favoarea învierii morţilor. În Efes a fost o răscoală a lui Dimitrie. Mulţimea a strigat timp de două ceasuri: „Mare este Diana Efesenilor!“ Zbierau ca fiarele sălbatice. Dacă nu învie morţii, la ce bun această luptă cu fiarele? „Dacă nu învie morţii, să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri.“ Acesta este un proverb, cum deseori în Cuvântul lui Dumnezeu sunt întrebuinţate proverbe. Să mâncăm şi să bem, căci nu mai este nimic dincolo? Dar credinciosul nu trăieşte pentru lume, ci ştie să rabde şi să aştepte lucrurile curate şi sfinte care i-au fost făgăduite în viitor.
Învierea trupurilor, învăţătură pur creştină, bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Învierea trupurilor este o învăţătură pur creştină, ea nu se găseşte în nicio religie. Pavel apără această învăţătură, aducând cele mai temeinice dovezi pentru învierea morţilor. În 1 Corinteni 15 el vorbeşte numai de învierea celor credincioşi. Temelia acestei învăţături constă în cele două fapte mari: că Domnul Isus a murit şi a înviat, fapte care nu se pot tăgădui. Şi spune: Dacă Hristos a înviat, cum se mai găsesc unii care să spună că nu este înviere? Atunci nici Hristos n-a înviat! Iată argumentul cel mai puternic. „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce ei?“ (versetul 35). Într-adevăr, ce văd ochii oamenilor poate să-i ducă la tăgăduirea învierii. Trupul pus în mormânt este mâncat de viermi, putrezeşte şi se face pământ. Cum să mai învie? Dacă te iei după cele ce-ţi văd ochii, vei zice: Nu mai este înviere, totul s-a prefăcut în ţărână! Tot aşa, dacă trupul este dus la crematoriu, acolo el arde şi nu mai rămâne din el decât puţină cenuşă. Cum să mai învie?
Învierea: minunea lui Dumnezeu. Cei care tăgăduiau învierea spuneau: Cu ce trup să mai învie? Dacă l-au mâncat peştii sau l-au dus la crematoriu, ce să mai învie? Apostolul le spune: „Nebun ce eşti!“ (versetul 36), te crezi tare deştept când spui aşa. Numindu-i pe aceia nebuni, oare nu întrebuinţează un cuvânt nepotrivit? La Matei 5 se spune că o mare pedeapsă primeşte acela care zice fratelui său „nebunule“. Acolo însă este vorba de altceva, aici de altceva. Nu le spune aşa ca să-i insulte, ci ca să le arate că sunt fără pricepere, că n-au priceperea pe care o dă credinţa. Învierea trupurilor este un adevăr descoperit nouă de Dumnezeu, deşi mintea noastră nu-l poate pătrunde. Dar, dacă ne-a fost descoperit de Dumnezeu ca o făgăduinţă şi nu se va împlini, atunci Dumnezeu rămâne de minciună, căci n-ar avea putere să-şi facă ce a spus. Dumnezeu spune că va fi o înviere a morţilor şi tot El Se ocupă s-o facă la vremea Sa. Este o minune, fără îndoială; dar ce Dumnezeu este acela care nu poate face minuni? Natura însăşi este plină de minuni, iar oamenii sunt porniţi să le tăgăduiască. Cine poate să explice tot ce este în natura pe care o vedem cu ochii, care cade sub simţurile noastre? În ea se petrec o mulţime de lucruri care trec peste mintea noastră. Şi atunci, de ce mai puneţi întrebări de acestea, ca şi cum Dumnezeu n-ar putea să împlinească ce este scris? Ne este destul să ştim despre un lucru că l-a spus Dumnezeu în Cuvântul Lui şi ştim sigur că el se va împlini. Când a lucrat Dumnezeu, a făcut minunea trecerii din moarte la viaţă şi din întuneric la lumina Lui minunată. Dacă ai trăit minunea aceasta, nu ţi se mai pare imposibilă nicio minune, oricât de mari şi de minunate ar fi lucrurile pe care le spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să aibă cutezanţa să pună vreo margine puterii lui Dumnezeu.
Greutăţi în calea adevărului învierii. În calea adevărului învierii trupurilor stau, desigur, multe greutăţi, dar acelea sunt pentru mintea omenească, nu pentru Dumnezeu. Una dintre aceste greutăţi este că trupul se preface în ţărână. După un număr de ani într-un anumit pământ nu se mai găseşte nicio urmă că acolo a fost înmormântat cineva. Dacă cineva a murit pe mare, l-au pus într-un sac şi l-au aruncat în apă, cu o greutate legată de sac. L-au mâncat peştii, iar peştii aceia au fost mâncaţi de alţi peşti sau au fost mâncaţi de oameni. Ce s-a mai ales de trupul acela? Apostolul Pavel le spune deci: Nu din înţelepciune puneţi voi o astfel de întrebare. Înţelepciunea care vine de sus se uită la atotputernicia lui Dumnezeu. Dacă însă rămâneţi la înţelepciunea oamenilor necredincioşi, atunci vă întrebaţi şi vă frământaţi: „Cum învie morţii, cu ce trup se vor întoarce?“ Mintea cea veche faţă de mintea cea nouă este ca o lipsă de minte.
O sămânţă pentru înviere. „Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi. Şi, când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei“ (versetele 36 38). Punerea în mormânt a trupului celui credincios înseamnă o semănătură. Aţi văzut o ceapă de zambilă, ea nu-ţi spune nimic, ba chiar este urâtă; o ghindă nu-ţi spune nici ea nimic. Totuşi, din ceapa aceea iese o zambilă, din ghindă un stejar. Ce a pus Dumnezeu acolo nu se poate dezvolta decât dacă este pusă în pământ. Natura pune la îndemâna apostolului o asemănare de care se foloseşte pentru luminarea cititorilor. Ce ai pus în pământ nu seamănă deloc cu ceea ce răsare. Tot aşa, la timpul potrivit, Domnul Isus îi va scula pe toţi cei din morminte. Credincioşii vor primi un trup de slavă; punerea în mormânt a trupului este ca o sămânţă pusă în pământ. Sufletul credinciosului este la Domnul Isus, iar trupul lui este în pământ ca o sămânţă. Deci nici trupul nu rămâne acolo, pentru că Domnul îl va învia, dându-i un trup nou. (Continuare în numărul viitor)
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3; Telefon contact: 0745.021.424