A fost o perioadă în care primarii noştri nu se mai săturau vorbind despre planurile de a atrage fonduri pentru a deschide în comunele lor centre de promovare şi informare turistică. Ideea nu era rea, de vreme ce ne fălim cu zona turistică a judeţului, care se doreşte a fi Muscelul, care, la cât este de frumos, tulburător de frumos, ar merita un turism adevărat. Avântul şefilor de administraţii publice rurale s-a mai domolit, fie pentru că unii au reuşit să prindă banii europenilor, cu care au construit/reabilitat şi dotat spaţiile unor astfel de centre, fie din cauză că alţii au abandonat momentan intenţiile, realizând că, înainte de a chema turişti, le mai trebuie un drum, o reţea de apă ori canalizare. Ce s-a întâmplat, în această iarnă, în mai multe localităţi muscelene demonstrează cât de fragilă este infrastructura de utilităţi cam pe tot cuprinsul Muscelului. Sute de gospodării au rămas fără apă, din cauza instalaţiilor îngheţate, la Rucăr, la Cetăţeni, de aproape o lună, satul Malu din Godeni, jumătate din Mioarele şi câţi or mai fi fost în această situaţie neplăcută în toiul iernii, când îmbăiatul la lighean era ultimul lucru care-ţi lipsea la temperaturi polare.
Apropo, parcă în luna august a anului trecut trebuia inaugurată sursa de rezervă de apă a Câmpulungului, în caz că magistrala – să batem în lemn – cedează din nou. „Noroc” cu necazurile altora, ca să ne aducem aminte de ale noastre, căci chestiunea alimentării rămâne „groasă” pe mai departe. Ce se mai aude de alternativa la aducţiunea matusalemică a municipiului? E gata, nu e gata? Merge, nu merge? Ne bazăm pe ea? Ceva ne spune că nu, căci, dacă investiţia era încheiată şi funcţională, era deja prezentată comunităţii cu surle şi trâmbiţe, în susur de şampanie, la ce penurie de tăieri de panglici a lovit administraţia noastră de la inaugurarea bazinului de înot încoace. Şi mai e puţin şi se fac patru ani de atunci.
Revenind la tema propusă, aşa cum martie este exclus să lipsească din post, aşa şi Câmpulungul, părintele ideii de promovare turistică – încheiată cu deznodământ de filme indiene, unde toată distribuţia actoricească se scaldă într-o baie de lacrimi – nu putea să rămână insensibil la fraza care reuneşte: bani, UE, turism, publicitate şi promovare, acţiuni mai greu de controlat în comparaţie cu reabilitarea unei şcoli. Dăm acest exemplu, pentru că doar asta s-a întâmplat la Câmpulung cu finanţări externe. Iniţiativa centrului de reabilitare turistică de la Câmpulung, născută moartă din faşă, conţinea şi aceasta, la fel ca dotările din „Kretzulescu”, nişte preţuri de infarct. Renovarea unei camere din Primărie, în care urma să funcţioneze centrul, costa cât o construcţie nouă, dar, cică, e scuzabil prăpădul comis din banii de la UE… Probabil, după aceeaşi gândire au fost alese şi decoraţiunile luminoase din parcuri, care ne-au orbit doar cu preţul, fiind mai chioare decât lampa pe gaz a bunicii. Numai că scumpătatea fineţurilor întâlnite, chipurile, pe bulevardele pariziene – bunele intenţii fiind de a avea şi noi ce au franţujii – s-a întors împotriva noastră. Fiindcă noi, ăştia cu curentul tăiat când plouă, când ninge, când bate vântul, când e cald, când sunt concerte în Piaţa Primăriei şi de fiecare dată când se „scurtcircuitează” instalaţiile companiei de electricitate, am suportat costuri revoltătoare, insultătoare, pentru nişte lampadare cu puterea unor licurici. Când te gândeşti câte lipsuri puteau fi îndreptate cu contravaloarea sancţiunii aplicate de UE!
Aşa că… bine că nu le-a ieşit pasenţa cu centrul de promovare turistică, fiindcă nu se ştie ce vilă cu două etaje şi mansardă mai plăteam ca preţ al camerei reabilitate cu fonduri atrase, dar nereturnate pentru cine ştie ce abateri din proiect. Şi dacă se făcea, mare câştig turistic pe capul Câmpulungului, aşa cum a fost şi cu promovarea prin maculatură şi Zilele Municipiului + Posada + „Muşatescu”, generatoare de turişti (în cazul fericit) doar pe durata evenimentului!
La margine de Muscel, la Dâmbovicioara, avem un exemplu pozitiv: un centru de promovare şi informare turistică, ale cărui angajate îşi fac treaba ca la manual. Fiindcă prezentul şi viitorul îl reprezintă comunicarea virtuală, cea mai rapidă şi eficientă, acolo se concentrează o bună parte a muncii celor două fete de la C.I.P.T. Dâmbovicioara, posesor al nu mai puţin de trei pagini pe cea mai populară reţea de socializare. După cum, probabil, intuiţi, punctul forte, frumuseţea revărsată din abundenţă de Cel de Sus asupra acestor meleaguri este expusă în splendoarea celor patru anotimpuri. Ce ne-a atras atenţia: isteţimea Ralucăi Busioc şi Costinei Pantea de a exploata în favoarea localităţii lor ceea ce orăşeanul copleşit de sarcini de serviciu, apatic şi veşnic stresat simte că a pierdut înaintând în carieră şi/sau în vârstă.
Promovarea este făcută în acea manieră simplă, curată, sinceră, pentru ca vizitatorului on-line să-i producă sentimentul de dor de copilărie, de bunicii blajini, pe care îi mai vede doar atunci când, pentru o clipă, închide ochii şi-i caută în amintire, de săniuş şi de iernile cu miros de plăcintă cu mere şi scorţişoară. Aşa este prezentată Dâmbovicioara, unde, din punct de vedere al promovării turistice, se întâmplă ceva şi, mai mult decât atât, se întâmplă lucruri minunate. Numai ce s-a încheiat Festivalul Amicii Zăpezii, se pregăteşte Dragobetele 100% românesc. Permanent, concursuri şi provocări premiate cu dulceţuri apetisante, preparate în casă. Este musai să intraţi pe pagina/paginile centrului şi să vă clătiţi ochii cu explozia de optimism de care avem atâta nevoie. Interzis gurmanzilor! Cum turismul culinar este mai convingător decât toate celelalte la un loc, lovitura de graţie este aplicată prin ceaunele doldora de pastramă, tochitură şi cârnaţi înghesuiţi lângă o bucată de mămăligă aburind, în faţa cărora nu numai ochii, ci şi nările capitulează, răpuse de aromele “emanate” de fotografie. În timp ce papilele gustative imploră îndurare.