Suferinţa îngăduită de Dumnezeu cu un scop. “Căci suntem în vremea când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de evanghelie?” (1 Petru 4.17). Asupra creştinilor era un foc, prigoana în care se găseau. Apostolul le spune: Prigoana aceasta are un rost şi pentru mângâierea voastră, să curme răul care s a strecurat în adunare. Dumnezeu îngăduie să vină un foc, care nu arde decât ceea ce trebuie să ardă, iar ce este din Dumnezeu nu arde, ci se curăţeşte. Ca să ardă răul care se strecura prin învăţătură şi prin viaţă, Dumnezeu îngăduia deci prigoana. Aceasta este o judecată a lui Dumnezeu. Ea începe de la casa lui Dumnezeu, adunarea celor credincioşi, pentru că El nu poate îngădui răul în adunarea Sa. Răul din adunare trebuie judecat. Dacă nu l judecăm noi, îl judecă El; iar judecata Lui poate fi prin prigoană. Dacă cel neprihănit scapă cu greu din încercare, ce se va face cel păcătos? O întrebare fără răspuns sau cu un singur răspuns trist, foarte trist: Pieire! Noi însă suntem puşi să vestim oamenilor cum să scape de pieire.
Suferinţa celor din casa Cezarului. Suferinţele noastre nu se pot asemăna cu ale celor credincioşi din casa Cezarului (Filipeni 4.22), unde era o mare destrăbălare şi deseori multe crime, iar pe jos se vedeau vărsături murdare de ale celor ce luau parte la orgiile de acolo. În fiecare zi, sclavii din casa Cezarului vedeau oameni dezmăţaţi şi femei destrăbălate. Cărţile spun că se vedea acolo o decadenţă care te înspăimântă şi care îţi produce milă. Cum vor fi trăit credincioşii aceştia într un astfel de loc? Ei nu puteau să părăsească locul acela, erau sclavi şi deci erau nevoiţi să facă tot ce li se cerea. În stricăciunea aceea neînchipuit de mare, să trăieşti totuşi în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu? Cum vor fi putut ei oare? Comparându ne cu ei, să nu ne mai văităm că avem ceva de suferit. Eu cred că noi suntem ca unii născuţi mai pe urmă, firavi, şi de aceea n avem de îndurat cât aveau aceia. Dumnezeu ştie cât putem suporta şi de aceea nu îngăduie să vină peste noi mai mult. În plus, ni se pare că dăm dovadă de înţelepciune când, ascunzând adevărul, ocolim suferinţa. Trebuie să recunoaştem însă că această înţelepciune este mai mult frică decât înţelepciune. Totuşi, suferinţa pentru Domnul Isus este întotdeauna însoţită de o mare binecuvântare. Sunt persoane care la suferinţă se întăresc, iar în timpuri liniştite slăbesc, se moleşesc. Dumnezeu poate să pună capăt unui timp de moleşeală printr o suferinţă care ne înviorează. El ştie ce mijloace să întrebuinţeze ca să Şi atingă scopul cu noi.
Unele rezultate ale suferinţei. Prin suferinţă, prin prigoană, diavolul vrea să dărâme sufletele. Dumnezeu îngăduie să fim prigoniţi, pentru că aceasta contribuie la creşterea noastră. Dumnezeu vrea să ne facă să creştem în toate privinţele, în răbdare, în bunătate, în îngăduinţă, în iubire faţă de toţi oamenii. Din partea lui Dumnezeu, prigoana şi suferinţa îl fac pe om să se lămurească. Dacă el este credincios, dacă are credinţă adevărată, aceea rămâne; dacă însă n are credinţă adevărată, se lasă şi nu se mai amăgeşte. Domnul Isus vorbeşte de sămânţa care a căzut pe loc stâncos. Ea îi înfăţişează pe cei care cred până la o vreme, dar care, cum vine un necaz sau o prigoană din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Credinţa este un lucru prea scump. Dacă nu este lucrată în noi de Dumnezeu, ci este numai o închipuire a minţii noastre, atunci să se ducă. Pe de altă parte, cum vom cunoaşte firea omenească, aşa de rea cum este ea, şi faptul că diavolul este stăpânitorul acestei lumi? Suntem mereu în primejdia de a ne amăgi, dacă nu suntem plini de Cuvântul lui Dumnezeu.
De ce avem încercări? Nu putem cunoaşte omul, cât este el de mândru, de încrezut şi de îndărătnic, decât atunci când este pus în faţa luminii lui Dumnezeu. În felul acesta ne cunoaştem mai bine şi ştim cum ne amăgeam, socotindu ne oameni buni. Unii credincioşi trec prin multe încercări, alţii prin mai puţine. De ce? Multe lucruri nu le înţelegem acum, dar le vom înţelege odată. Iar când le vom înţelege, vom spune: Doamne, Tu Îţi arătai bunătatea chiar în lucrurile care erau pentru mine necazuri şi strâmtorări, dar eu n am priceput… Şi-L vom slăvi pe Dumnezeu că ne a dat harul să rămânem statornici lângă Domnul Isus.
Nu se poate fără suferinţă. Ca să facă sufletele să se clatine de la credinţa în Domnul Isus, vrăjmaşul se foloseşte ori de ameninţare, ori de ademenire. Ademenirile lumii sunt destule; şi dacă lumea nu izbuteşte cu ademenirea, vine cu ameninţarea: Ai să vezi cât ai să suferi! Înaintea noastră, pe calea suferinţei a mers Domnul Isus, despre care prorocul Isaia scrie: “Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce Îmi smulgeau barba; nu Mi am ascuns faţa de ocări şi de scuipări” (50.7). Domnul nostru a fost ca un corp străin în lumea aceasta: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”. Toţi cei care L-au urmat au avut să sufere, căci la aceasta suntem rânduiţi. Iar dacă cineva nu este prigonit şi nu întâmpină nicio împotrivire şi necaz, face atunci să se întrebe dacă este în adevăr credincios. Nu se poate fără suferinţă. “Dacă voieşte cineva să Mă urmeze, să se lepede de sine, să şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze”, deci să fie gata să sufere pentru Mine. De la început Dumnezeu a spus că va pune vrăjmăşie între şarpe şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei (Geneza 3.15). Necredincioşii care luptă împotriva credincioşilor nu şi dau seama că la spatele lor este vrăjmaşul sufletelor.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424