Deşi o instituţie publică s-a dotat mulţumitor cu camere de luat vederi, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, se pare că pentru şefi cea mai eficientă metodă rămâne cea a spionajului prin intermediul angajaţilor care n-au ce face. Unul dintre aceştia era folosit de fostul şef, iar, după plecarea lui, de actualul, în scopul de a urmări ce “suspect” dintre rivalii politici pătrunde în instituţie, la ce birou merge – îl interesează birourile subalternilor care nu-l înghit – cât stă şi cu ce pleacă de acolo. Toate aceste informaţii sunt cuprinse într-un raport verbal, care îi este prezentat la finalul zilei
celui care l-a comandat. Fostul lider al instituţiei obişnuia ca în această manieră să-l supravegheze pe partenerul de conducere, cu care nu se suporta. Acesta nu era vizitat de colegi de la partid, ci de o duduie blondă cu relaţii la partid. Altul decât cele din care proveneau cei doi. Treburile instituţiei fuseseră lăsate baltă, căci unul se întreţinea cu juna, iar celălalt îi urmărea, mobilizând toţi paznicii de serviciu, ca să nu le scape nimic: pe unde intră tipa, pe unde iese, cum îi stă părul. Acum, spionajul a trecut de la motivaţia erotică la cea politică. Nu complet. Cică spionul ar fi interesat de cât zăboveşte “subiectul” la una dintre colege cu care, zice lumea, s-ar afla în mari “love-uri”.