Fotografii de Nicolae Th. Ştefănescu, Colecţia Academiei Române, Sursa: Domeniul Muscel, prof. Adrian Săvoiu
Inginer Anghel Jinga
Cred că, pe clasa a III-a primară, am primit primele noţiuni de Geografie, era vorba de Geografia fizică, după cum aveam să-mi dau seama mai târziu; când mi s-a explicat ce este acela un deal, mi s-a spus că este o ridicătură de pământ până la cel mult 1.000 de metri deasupra nivelului mării, deşi, pe vremea aceea, habar nu aveam este e aia „nivelul mării”. Dar reţin, totuşi, după aproape 70 de ani, că învăţătorul ne-a spus că în România există un deal care depăşeşte 1.000 de metri şi este considerat deal şi că acesta e Măţăul. La Răsărit de Câmpulung, la circa şase kilometri distanţă pe şosea, se înalţă Dealul Măţău, cu o altitudine de 1.006 metri. Chiar în vârful lui, în jurul unui „mamelon”, care se ridică cu câteva zeci de metri mai sus faţă de terenul din jur, se întind satul şi comuna Măţău, azi Mioarele.
De fapt, povestea pe care încerc să v-o spun seamănă oarecum cu povestea expresiei „la calendele greceşti”, care pentru toată lumea înseamnă, de fapt, „niciodată”. Romanii desemnau prin cuvântul „calendae” sfârşitul lumii. Deoarece grecii nu aveau acest cuvânt în limba lor, romanii spuneau, de fapt, că grecii n-au cuvântul „calendae”, dar, cu timpul, a rămas aşa, că grecii n-au sfârşit la lunile lor. Eu spun că povestea mea seamănă cu cea de mai sus, pentru că povestea se referă mai mult la cuvântul „Măţău” decât la localitatea respectivă, care acum se numeşte Mioarele. Dar, când m-am născut eu, aşa îi zicea.
Povestea mi-a fost spusă în 2007 de un bătrân de 92 de ani, născut în Măţău, dar care trăia de multe zeci de ani în Bilceşti, un sat mai spre răsărit de Măţău, la 2-3 kilometri. Pe bătrân, nea Gheorghe Matei, l-am întâlnit în spitalul din Câmpulung. La 92 de ani, era foarte lucid şi vorbea foarte bine.
Iată povestea lui, aşa cum mi-o aduc aminte: satul Măţău, azi Mioarele, n-a fost dintotdeauna pe locul unde se află azi, adică pe vârful dealului cu acelaşi nume şi, probabil, zic eu, nu avea acest nume. Cu multe sute de ani în urmă, satul se afla în Valea Argeşelului, pe locul unde se află azi satul Suslăneşti, care aparţine tot de comuna Mioarele. Comuna Mioarele e mărginită în partea de Răsărit de frumoasa Vale a Argeşelului. Această vale, pe lângă faptul că e frumoasă, ea fiind flancată în această porţiune de dealuri, pe care localnicii le-au numit „muscele” şi care au dat numele frumosului judeţ Muscel de altădată, are şi o climă blândă, propice locuirii de către oameni din cele mai vechi rânduri.
Cel care scrie aceste rânduri a avut ocazia să se convingă cu ochii lui de acest lucru şi iată în ce împrejurări: am luat parte activă, în 1971, la construcţia Staţiei CFR Argeşelu, necesară Combinatului de Lianţi Câmpulung. Staţia CFR Argeşelu, din necesităţi inginereşti, a fost construită pe o cantitate uriaşă de umplutură, aproape un milion de metri cubi. Această umplutură neputând fi pusă direct pe panta dealului, au fost construite fundaţii uriaşe din beton, cu dimensiunile unui bloc cu patru etaje. Când s-au săpat fundaţiile acestor blocuri din beton, la 16 metri adâncime faţă de suprafaţa terenului, chiar pe locul unde este astăzi triajul staţiei, muncitorii au dat peste o platformă din blocuri de gresie cioplite grosolan şi aşezate unele lângă altele. Era, în mod evident, o vatră de localitate.
Dar ceea ce este mai relevant, pe această platformă au găsit un ciocan de xilex, care semăna cu acelea numite ciocan de geolog şi având cam aceleaşi dimensiuni. M-a frapat fineţea execuţiei, mai ales a orificiului pentru coadă. Regret că inginerul care conducea lucrările a refuzat să mi-l dea, pentru a-l dona muzeului din Câmpulung, preferând să-l ia acasă, la Bucureşti.
Această descoperire atestă faptul că, în acest punct, Valea Argeşelului a fost locuită încă din preistorie. Şi trebuie să spun că Staţia Argeşelu este cu circa cinci kilometri mai spre izvorul râului decât satul Suslăneşti, acolo unde – spunea nea Gheorghiţă Matei – a fost, cu multe secole în urmă, o localitate, care acum se află pe vârful dealului de pe malul drept al Argeşelului. Probabil că locuitorii se ocupau în principal cu creşterea vitelor şi cultivarea pomilor fructiferi, ca şi astăzi, locul fiind propice pentru astfel de îndeletniciri. Dar, în timpul năvălirilor barbare, cetele de prădători, mai ales turci şi tătari, năvăleau în sat şi făceau prăpăd, luând ca pradă, în special, vite, dar, uneori, probabil, şi oameni, şi copii. Nea Gheorghiţă spunea că, pe vremea aceea, tot dealul, din vale, până în vârf, era acoperit cu păduri dese, acum, de mult dispărute. În timpul năvălirilor, bieţii oameni scăpau cum puteau şi câţi apucau, ei şi vitele lor, fugind la deal, prin pădure. După un timp, bandele de năvălitori veneau iar şi făceau prăpăd. Sătenii fugeau iar prin pădure, la deal.
Cu timpul, oamenii şi-au înjghebat adăposturi pentru vite spre vârful dealului, ferindu-le astfel de ochii năvălitorilor. Tot ducându-se mereu în sus, prin pădure, s-au creat poteci, pe care nu le ştia chiar toată lumea. În cazul în care năvălitorii veneau noaptea, numai cei foarte iniţiaţi puteau fugi pe aceste poteci şi, pentru a scăpa cât mai mulţi oameni, formau un aşa numit „şir indian”, în care câţiva iniţiaţi mergeau înainte, iar ceilalţi mergeau după ei, ţinându-i de mână. Cei din faţă, pentru a nu-i pierde pe următorii, întrebau din când în când: „Te ţâi, mă?” În trecut, mai ales ţăranii, nu spuneau „a ţine”, ci „a ţâne – în copilăria mea încă se vorbea aşa – la care următorul din şir, dacă mai era, răspundea: „Mă ţâu, mă ţâu.”
În timp, sătenii din vale au început să-şi construiască grajduri din bârne, la care, pe o latură, se construia şi o odăiţă, care chiar aşa se şi numea: „odae”, „la odae”, în care proprietarul putea să-şi tragă sufletul, ba chiar să şi doarmă, obicei perpetuat până în ziua de azi, probabil, în toată ţara. Cel care scrie aceste rânduri a văzut acest obicei în Munţii Banatului, lângă Băile Herculane, în 1961. Acolo li se spune „sălaşuri”. Mai trecând timpul, oamenii au început, câte unul, câte unul, să-şi încropească case pe vârful dealului, considerând că este mai bine să trăiască acolo, în linişte, la aceasta contribuind, probabil, şi faptul că pe partea dinspre apus a dealului, la circa şapte kilometri, era şi o localitate mai mare, Câmpulung, care este atestat documentar de la începutul secolului al XIV-lea.
Localităţii nou create, mare sau mică, cum va fi fost ea, locuitorii i-au dat numele Măţău – eu aşa am apucat-o – în amintirea timpului când scăpau de hoardele barbare ţinându-se de mână cu cei din faţă şi la întrebarea acestora: „te ţâi, mă?”, răspundeau „mă ţâu, mă ţâu.”
Nu ştiu când s-a constituit localitatea, poate în secolul al XIX-lea sau chiar mai devreme, când am scăpat de turci, care, fără îndoială, mai dădeau şi ei târcoale pe la „oala cu miere” din vale, venind dinspre Miazăzi, pe drumul care, în mod sigur, se afla pe valea Râului Argeşel, aşa cum se află şi azi. Analizând logic lucrurile, dacă Măţău a fost numele dat prima dată dealului, înseamnă că localitatea a luat numele dealului, dar poate fi şi invers. Nu ştiu.
Şi pentru că tot m-am apucat de povestit, am să povestesc aici istoria familiei Matei, Mateescu, din Măţău, pe care am aflat-o tot atunci de la nea Gheorghiţă Matei, pe patul de spital. După cum spunea el, familia Matei, Mateescu, e originară din Ardeal, din împrejurimile Sibiului. După cum se ştie, cine ştie, locuitorii din împrejurimile Sibiului au fost şi sunt mari crescători de oi. Din cele mai vechi timpuri, aceştia îşi mânau turmele către mănoasele câmpii din apropierea Dunării, unde petreceau iarna, iar primăvara le mânau înapoi peste munţi. După cum povestea nea Gheorghiţă, drumul trecea prin aceste locuri, muscele, cu păşuni mănoase. Printre aceşti ciobani, la un moment dat, au fost doi fraţi Matei, dintre care unul chiar străbunicul lui nea Gheorghiţă. După mai mulţi ani de trecere încolo şi încoace, s-a îndrăgostit de o fată din Măţău, n-a mai vrut să se întoarcă acasă, s-a însurat cu ea şi a întemeiat familia Matei.
Pe la 1920, i-a cunoscut tatăl meu, care, în copilăria mea, îmi povestea şi el despre ei, când îşi depăna amintirile din tinereţe. Dirivişii, aşa erau cunoscuţi în sat, erau bărbaţi frumoşi, înalţi şi bine făcuţi şi mândri. Chiar şi nea Gheorghiţă, Dumnezeu să-l odihnească, la cei 92 de ani ai lui, când l-am cunoscut, era încă falnic. Pentru că lucrase mulţi ani ca poştar, aşa se spunea în Muscel, înainte, la poştaş, a fost binecunoscut în Muscel, în Câmpulung şi împrejurimile acestuia, unde i se spunea, până în anii din urmă, „nea Gheorghiţă poştarul”. Din familia Matei, eu am cunoscut trei membri: pe inginerul Mateescu Nicu, care mi-a fost întâi coleg, apoi director la Combinatul de Lianţi din Câmpulung, şi care s-a prăpădit prea devreme, pe inginerul Matei Aurelian, care a lucrat mult timp la TCA Câmpulung, şantierul de construcţii care ridica blocurile şi construcţiile publice din Câmpulung şi care, în ultimii ani ai vieţii, a fost directorul Întreprinderii de Gospodărie a oraşului (astăzi Edilul), şi, bineînţeles, pe nea Gheorghiţă „poştarul”, care este, într-o oarecare măsură, „vinovat” de aceste rânduri cu care vă fac să pierdeţi timpul. Le aduc la toţi trei un pios omagiu. Şi… vorba basmului: Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea altuia.