Într-o frumoasă după-amiază de decembrie, am mers într-o drumeţie spre Mănăstirea Ciocanu, din Bughea de Jos. Drumul este frumos şi bine amenajat, fiind la aproximativ opt kilometri de Câmpulung. Am rămas plăcut impresionat că izvorul din apropierea mănăstirii, aflat mulţi ani în stare de degradare, a fost reamenajat, călătorul însetat şi obosit după urcuşul greoi, putând bea cu încredere apa răcoroasă. Apa acestui izvor a potolit setea multor umblăreţi de-a lungul timpului. Împrejurul izvorului a fost zidit cu piatră, aceasta protejându-l de aluviuni, frunze, crengi, dar şi de setea vreunei lighioane sălbatice. Au fost fixate şi o bancă pentru pelerinii obosiţi, o icoană şi o cruce protectoare.
De la izvor mai urcăm puţin şi intrăm în curtea mănăstirii. Aici sunt două biserici, cea nouă, având hramul „Sfântul Petru şi Pavel” şi cea veche, cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. Sperăm ca mănăstirea veche să poată fi recondiţionată curând, ea fiind obiect de patrimoniu, contrucţia actuală datând din anul 1932, din vremea patriarhului Miron Cristea. Din documente vechi am aflat că prima biserică a fost zidită în anul 1621, sub stăreţia ieromonahului Nifon, fiind mai întâi mănăstire de maici. În decursul vremii a fost reparată în mai multe rânduri, ultima dată de cuviosul monah Neofit şi Mihai Radovici, în anul 1825.
Continuând drumul prin pădurea de deasupra mănăstirii, întâlnim o râpă numită „Râpa Şoimului”, dar localnicii satelor Oţelu şi Malu o ştiu de „Râpa Fetii”. Legenda spune că o păstoriţă era cu oile prin zonă, o oiţă a alunecat în râpă şi ciobăniţa s-a aplecat după oaie, scăpând şi ea în râpă, de atunci rămânând numele „Râpa Fetii”.
Întristarea vine când vezi pădurile ciuntite şi rărite, gunoaie cu mult plastic, greu degradabil, aruncat chiar la margine de drum, şi, privind mai înspre munte, cu un binoclu, am văzut versanţi întregi „raşi” de pe faţa pamântului. Lăcomia şi nesimţirea au atins cote alarmante!
Umblând prin zone periferice Câmpulungului, am văzut că devine o modă să arunci gunoaie şi resturi de materiale de construcţii în păduri, exemplificăm şi zona Bilceşti – Valea Româneştilor, cunoscută ca zona Nedeleşti, Bughiţa, Malu şi încă multe altele.
Ce frumoase, curate şi bine îngrijite erau satele şi pădurile copilăriei mele… Cinste oamenilor care trăiau şi gospodăreau în acele vremuri! Alex Barbu