Poate că Dumnezeu va îngădui ca vreunul dintre noi să treacă prin clipe amare, pe care să nu fie în stare să şi le explice. Atunci mângâierea va fi în cuvintele rostite de Domnul Isus în Ghetsimani: „nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” Poate că o boală grea şi îndelungată va duce pe unul sau pe altul într-o mare apăsare sufletească. Poate că lipsurile materiale îl vor face să intre într-un zbucium sufletesc în care să se întrebe: „De ce?”, fără să capete răspuns. Poate că defăimarea din partea unora sau a altora îl va duce la întrebări triste: „De ce îngădui Tu, Doamne, toate acestea?”. Poate apar deziluziile din cauza neîmplinirii unor planuri foarte dragi inimii, planuri care nu au nimic rău în ele, ci numai bun, dar pe care Domnul nu vrea totuşi să le împlinească. Cel mai bun lucru într-un astfel de zbucium sufletesc este să zicem: „Nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu, Doamne!” Domnul Isus nu schimbă de fiecare dată împrejurările şi nu înlătură totdeauna greutăţile, dar lucrează în sufletul alor Săi, suferă împreună cu ei, stă alături de ei, ca să-i îmbărbăteze, să-i mângâie şi să-i facă să-L cunoască tot mai bine. De la Dumnezeul nostru cel Atotputernic putem aştepta numai lucruri bune, da, numai lucruri de care El ştie că avem trebuinţă. Ele sunt bune chiar când nouă nu ni se par bune. De pildă, când vine peste cineva o suferinţă, o va socoti oare un lucru bun? Dacă însă Dumnezeu o îngăduie sau o trimite, El nu urmăreşte decât binele nostru. El are numai scopuri bune cu privire la noi. Câţi credincioşi n-au fost binecuvântaţi prin suferinţele lor! Prin suferinţă, unii s-au întors la Domnul, alţii au fost smeriţi şi curăţiţi de cine ştie ce lucru rău. În Ioan 11.33-35 observăm la Domnul Isus nişte însuşiri care ne reţin atenţia. El a văzut lacrimi în ochii celor ce se aflau în jurul Lui şi, la vederea lacrimilor lor, El S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. De ce? Pentru că nu putea să stea nepăsător faţă de jalea care-L înconjura. Biblia spune: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12.15). Domnul Isus a început să plângă împreună cu cei ce plângeau şi a luat parte la durerea lor. Dar El S-a înfiorat şi din alte motive, cu mult mai grave decât durerea celor de acolo. Dincolo de acele dureri, Domnul Isus vedea păcatul care a adus pe pământ atâta suferinţă şi atâtea lacrimi. Cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu ştiu prea bine că suferinţa, necazul, boala, moartea sunt urmări ale păcatului. Dacă n-ar fi existat păcatul, n-ar fi fost nimic din toate acestea. Câtă boală şi câtă suferinţă este în lume! „Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare” (Iov 5.7). Cine n-a trecut prin amărăciune? Iar dacă n-a trecut până acum, va trece sigur de acum înainte. Nu se poate altfel! De cine sunt provocate amărăciunile? De ce vin ele în viaţă? Cauzele sunt multe. Apoi, mai trebuie spus, în timp ce unele amărăciuni se prefac în bucurie, de altele nu scăpăm cât trăim pe acest pământ. De exemplu, păcatul ne lasă un gust amar pentru toată viaţa. Chiar dacă ţi-a fost iertat, amintirea păcatului îţi lasă în suflet un gust amar. De asemenea, trebuie să-ţi dai seama că păcatele pe care le-ai făcut tu nu te privesc numai pe tine, ci şi pe ai tăi. Cu câtă atenţie trebuie să umblăm, pentru ca nu cumva să fim un exemplu rău pentru alţii! Există păcate care se moştenesc din tată în fiu şi astfel ajung să fie caracteristica acelei familii. Dacă la păcat răspunzi cu păcat, amărăciunea nu se micşorează, ci creşte. Unii oameni sunt amărâţi toată viaţa din pricina mândriei lor care le este mereu rănită. Există însă amărăciuni care se prefac în bucurie. Unor copii ai lui Dumnezeu, cu cât le-a fost mai mare amărăciunea, cu atât le va fi şi bucuria mai mare. Cât de amară luptă a dus Domnul Isus în Ghetsimani şi pe Golgota! Cine poate să pătrundă până în adâncul întristării sufletului Său? „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”. Dar a venit învierea, apoi înălţarea Sa la cer! Mulţi oameni, atunci când le merge bine, nici că se gândesc la suflet, la veşnicie şi la judecată; dar vine peste ei o suferinţă, un necaz, şi atunci se smeresc, îşi caută mângâierea în Dumnezeu şi ajung la mântuire. De multe ori, inimile zdrobite Îl caută pe Dumnezeu. Durerea este atunci mare şi cauţi mângâiere. Mângâierea adevărată însă n-o poţi găsi decât la Domnul Isus, pentru că nimeni pe lumea aceasta nu poate să mângâie ca El. Domnul nu schimbă totdeauna vremurile şi nu înlătură greutăţile, dar lucrează în ai Săi, suferă împreună cu ei, stă alături de ei, ca să-i îmbărbăteze şi să-i mângâie şi să-i facă să-L cunoască tot mai bine. Gândul că noi cu El avem de-a face, că El trimite sau îngăduie să vină peste noi suferinţe şi greutăţi, trebuie să ne ţină tari şi liniştiţi în toate împrejurările vieţii, oricât de grele ar fi ele. Lucrul acesta s-a văzut de multe ori la unii dintre fraţii şi surorile noastre şi ne-am zis: Cu adevărat, „în seninătate şi încredere va fi tăria voastră”. Oare înţelegem noi cum se cuvine pedeapsa, suferinţa? Greu înţelegem! Şi trebuie să recunoaştem, căile lui Dumnezeu sunt nepătrunse, nu sunt înţelese. Dacă nu ni le-ar descoperi Dumnezeu, nu le-am putea înţelege. Cu privire la suferinţă, Dumnezeu ne-a dat însă descoperirea cuvintelor Sale, care ne vorbesc clar că nimănui nu-i este îngăduit să se poarte cu nerăbdare în suferinţe. În Psalmul 73 se vorbeşte pe larg de ce anume celui rău îi merge bine şi celui credincios îi merge rău. Psalmistul s-a trudit cu întrebarea aceasta nedezlegată, până ce a privit lucrurile din punct de vedere veşnic; atunci i s-a lămurit întrebarea cu privire la suferinţă. În Noul Testament avem lămuriri mai precise şi în ce priveşte suferinţa. Ni se spune: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc” (Apocalipsa 3.19). Cum se împacă iubirea lui Dumnezeu cu mustrarea şi cu pedeapsa? Suferinţa are un rost din partea lui Dumnezeu, iar atunci când îl pricepem, ne plecăm smeriţi capul: „Doamne, iartă-mă, că n-am ştiut! Tu erai la lucru spre binele meu, iar eu nu am ştiut!”. Sunt atâtea persoane în suferinţă şi nu ştiu de ce. Şi trebuie să mărturisim că nu pricepem. Suntem plini de răbdare însă, contăm pe dragostea şi pe înţelepciunea lui Dumnezeu şi aşteptăm ca El să ne lămurească ce este cu suferinţa. Atunci când El ne va descoperi, Îl vom binecuvânta. Să-L binecuvântăm însă şi să-L slăvim de pe acum, chiar când nu avem o lămurire deplină asupra suferinţei. Când vine mustrarea, pedeapsa, trebuie să vină şi mângâierea; căci, dacă avem parte de suferinţe, avem parte şi de mângâieri. Indiferent de cât de mare este suferinţa în care te-ai găsi, dacă eşti credincios, ştii că Domnul te iubeşte. Nu poate să şteargă nimeni lucrul acesta din inima ta; şi atâta îţi este de ajuns. Dacă vine suferinţa, se duce încrederea în puterile tale, încrederea în tine însuţi, în sănătatea ta şi în atâtea lucruri pe care te sprijineai. Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, rămâne faptul acesta, că eşti al Lui… El ştie în ce stare ne găsim. Să fim mângâiaţi prin faptul că El ne cunoaşte şi ne vrea numai bine, chiar dacă nu pricepem acest lucru.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel