Nădejde în Dumnezeu când eşti în necaz! „Când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42.2). Un necredincios nu poate să spună astfel de cuvinte. El nu poate suferi gândul că se va înfăţişa odată înaintea lui Dumnezeu şi de aceea îl alungă, căci conştiinţa îi spune că numai la bine nu se poate aştepta, dacă se va arăta vreodată înaintea lui Dumnezeu. Altfel stă lucrul cu cel credincios; el spune: „O, când mă voi duce la El? Atunci voi fi acolo unde doresc să fiu, atunci voi răsufla uşurat şi voi fi scăpat de greutăţi”. Iată, însă, că şi peste cel credincios vine câteodată tristeţea şi apăsarea, vin temeri de tot felul şi gânduri negre. Vrăjmaşul caută să-l lovească tocmai unde-l doare; când este trist şi apăsat, vrăjmaşul îl întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?”. Aceasta îi produce durere. El nu poate să fie aşa cum ar vrea, vesel; îşi condamnă tristeţea, dar n-o poate alunga. „De ce eşti trist, suflete al meu?”, se întreabă psalmistul, „de ce te tot frămânţi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea mea” (versetul 5). Întregul Psalm 42 este plin de tristeţe, de amărăciune. Bine a făcut psalmistul că s-a lăsat stăpânit de astfel de gânduri? Aceasta nu era bine. Când ne năpădesc temeri de tot felul, vrăjmaşul ştie să inspire gânduri negre şi nefericite. Singurul lucru care poate să te ajute atunci este încrederea în Cel Preaînalt. Psalmistul strigă propriului său suflet: „Încrede-te, nădăjduieşte în Domnul!”. Ni se poate întâmpla şi nouă, credincioşilor din vremea harului, ca dintr-o pricină sau alta să ajungem năpădiţi de tristeţe, de gânduri negre, de temeri de tot felul, de apăsare. Scăparea noastră nu este atunci alta decât să ne încurajăm în propria noastră inimă. Parcă sunt doi care vorbesc în noi: mintea vorbeşte într-un fel şi inima în alt fel. Mintea este luminoasă, iar inima nu vrea să se supună; între duh şi suflet nu este potrivire. Dacă ar fi după minte, ar fi bine, ar fi mângâiere; inima însă nu vrea acelaşi lucru. Adevărurile lui Dumnezeu pătrund mai întâi în minte şi apoi în inimă, dar ce a pătruns în inimă, aceea ai. În minte putem să avem multe lucruri, care cu timpul să se şteargă. De ce? N-au intrat în inimă. „Ziua, Domnul va porunci îndurarea Sa, iar noaptea Îi voi cânta şi mă voi ruga Dumnezeului vieţii mele” (Psalmul 42.8). Ca unul care a trecut prin aceste experienţe, psalmistul ne învaţă pentru cazul când şi noi vom trece pe acolo. Şi dacă gândim că el a făcut bine, să facem şi noi la fel. Deoarece psalmul este scris sub insuflarea Duhului Sfânt, este spre folosul nostru. „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul” (Psalmul 94.19). Dar temerile lui, tristeţea lui, gemetele lui erau trimise de Dumnezeu? Nu putem spune. Psalmul 42 este cântarea fiilor lui Core, care erau nişte oameni predispuşi spre pesimism, spre gânduri triste. Nu toţi credincioşii sunt la fel. Core, Datan şi Abiram au pierit în răscoală. Cum vor fi scăpat aceştia sau de unde îşi vor fi luat ei numele, nu ştim. Dar şi în tristeţea lor întâlnim o melodie duioasă. Unii credincioşi sunt plini de bucurie, entuziaşti pe calea lui Dumnezeu; alţii sunt mai puţin entuziaşti, dar sunt mai adânci. Din adâncul suferinţelor, câte un credincios a scos o melodie frumoasă, o poezie care a trecut şi la alţii şi care a făcut mult bine. În cărţile de cântări sunt cântări ieşite din suferinţă. „Un val cheamă alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine” (Psalmul 42.7). Dacă toate acestea sunt de la Dumnezeu, atunci de ce te vaieţi? Acum, când tot felul de temeri erau înăuntrul lui, când era amărât şi apăsat, nu mai puteai să-i ceri o judecată dreaptă. Când Dumnezeu trimite peste noi valuri şi talazuri, cel mai bun lucru este să ne plecăm smeriţi capul înaintea voii Lui. „Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!” (Psalmul 39.12). Se zice că lacrimile sunt arma irezistibilă a celor slabi. Copilul foloseşte această armă şi reuşeşte în ceea ce doreşte; femeia foloseşte această armă şi reuşeşte şi ea; cerşetorul o foloseşte şi el şi reuşeşte. Păcătosul, când se întoarce la Dumnezeu – şi după aceea, când devine credincios – când foloseşte această armă, reuşeşte. Psalmistul, pentru că acum plânge, cere ca Domnul Dumnezeu să nu fie surd în faţa lacrimilor lui. „Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei”. Dumnezeu este Stăpânul cerului şi al pământului, dar pornirea omului este să-L alunge, ca să-şi poată face de cap. Dar eu „sunt un străin înaintea Ta”. Străin este cel care trece printr-o ţară, dar nu este locuitor al ţării aceleia. Şi noi suntem în lume străini şi călători, de aceea nu ne amestecăm în treburile ei; aşa ne învaţă Duhul Sfânt prin Sfânta Scriptură. Străinul nu se împovărează cu bagaje multe; dacă el cumpără ceva, cumpără lucruri de preţ, dar nu mari şi grele, care să-i îngreuneze mersul. Suntem străini şi călători şi inima noastră este acolo unde este comoara noastră. „Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28.20). Domnul Isus nu i-a lăsat pe ucenici în grija altor oameni, ci i-a ţinut în grija Lui şi apoi a spus că este cu ei în toate zilele, până la sfârşit. Nu ştiu câtă putere se va fi revărsat în sufletele lor prin aceste cuvinte, dar este de înţeles că, pentru toţi ucenicii din toate timpurile, acesta a fost un cuvânt ales, de seamă. Da, avem nevoie de un Conducător, de un Însoţitor pe cale; El nu ne va lăsa singuri, ci va fi întotdeauna cu noi! Şi El ne vorbeşte când suntem bolnavi. Sunt plante care nu-şi dau mirosul decât atunci când le sfărâmi. Tot aşa, sunt credincioşi care în împrejurări grele se arată cât de credincioşi sunt; zdrobiţi oarecum prin suferinţă, ei dau parfumul credinţei pe care o au. Mă gândesc şi eu, ca om: când se face întuneric mare în jurul nostru, când vor începe greutăţile bolii să ne năpădească, să ne distrugă, Domnul Isus poate să vină să ne ridice sufletul, să ne ridice chiar pe mâini, ca nu cumva să ne împiedicăm piciorul de vreo piatră. Aceasta îmi este nădejdea, că Domnul nostru va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Va fi desigur şi atunci când primejdia va fi mai mare şi când frica morţii ne va fi copleşit. Frica morţii nu ne stăpâneşte, totuşi este natural ca unul sau altul dintre noi să fie îngrozit de moarte. Gemem în trupul acesta din pricina stricăciunii care-l ameninţă, dar nu gemem pentru sufletul nostru care va merge în locaşurile veşnice.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel