Consiliul Local chiar a aprobat de principiu înfiinţarea unei societăţi care urma să administreze Complexul Kretzulescu şi să facă propriile investiţii
Trecând pe lângă ruinele Băilor Kretzulescu, multă lume s-a întrebat ce aveau de gând autorităţile locale în privinţa clădirilor, cărora nu le prevedem un viitor diferit de prezent. Dorinţele lui Liviu Ţâroiu, incomparabil mai modeste decât ale colegului de la care a moştenit tragedia istoriei moderne a Câmpulungului, se limitează la a le acoperi, ca să treacă, vorba vine, cu bine peste iarnă. Ce avea de gând Călin Andrei cu imobilele băilor şi restul ansamblului „Kretzulescu” întrece imaginaţia lui Jules Verne, care scria despre călătorii în spaţiu şi pe fundul oceanului cu obiecte neinventate încă. Tot aşa şi Andrei visa cu ochii deschişi o lume care n-a fost să fie. Şi nu va fi atâta timp cât câmpulungenii nu-i vor da jos pe incompetenţi din fruntea lor. Ca o coincidenţă, anul 2005, în care liberalul făcea serios valuri – înainte de a face „spume” de Crăciun – cu proiectul prăfuit, descoperit într-un sertar, pe care Bălan a făcut imprudenţa să nu-l încuie şi să arunce cheia, a fost declarat „Anul Jules Verne”, la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa. Parcă în cinstea scriitorului cu o creativitate extraordinară, care a îmbinat science-fiction-ul cu aventura, a fost scos la iveală din bezna cufărului, în care îl lăsase primarul perdant în 2004, proiectul „Complex Kretzulescu”. 2005, primul an din primul mandat al omului-spectacol instalat la conducerea târgului a fost dedicat în totalitate formalităţilor de obţinere a finanţării având ca sursă programul Phare 2004-2006, la acea dată. „Kretzulescu” s-a cocoţat pe primul loc în topul priorităţilor edilului liberal, care n-a vrut să audă de nimic altceva, din clipa în care a păşit în Primărie şi până în cea a plecării, 11 ani mai târziu. Păcat de câmpulungeni şi de Câmpulung că înverşunarea lui de a ţine banii blocaţi, ca, într-un final, să ajungă în buzunarele unui constructor ţepar, a însemnat un deceniu de pauză în dezvoltarea municipiului, sacrificat pentru o obsesie periculoasă.
Ce visa Andrei în 2005: piscină acoperită pe terenul târgului săptămânal şi construcţia unei clădiri noi în Parcul „Kretzulescu”
Să ne reamintim începuturile unei catastrofe locale, cu şanse s-o ajungă din urmă pe cea produsă pe platforma ARO, dacă ne gândim la consecinţele în viitorul foarte apropiat. Pe 28 ianuarie 2005, la Agenţia de Dezvoltare 3 Sud Muntenia, Consiliul Local Câmpulung a depus proiectul de reabilitare a zonei istorice şi a Parcului Kretzulescu. După o perioadă destul de lungă, municipalitatea a primit confirmarea că a depăşit faza de preselecţie. În septembrie 2005, a avut loc o întâlnire scurtă cu firma de consultanţă, care a stabilit sarcinile din etapa premergătoare depunerii proiectului la Ministerul Integrării Europene. Termenul limită de depunere a fost 15 octombrie 2005. Studiul de fezabilitate includea reabilitarea pietonalului pe Bulevardul „Negru Vodă”, completarea cu iluminat şi mobilier stradal, regândirea întregii zone, inclusiv a şoselei, începând din capătul bulevardului până la Primărie, reabilitarea legăturii între Negru Vodă şi Fraţii Goleşti, a clădirii băilor, construcţia uneia noi, cu sală de conferinţe, sală de expoziţii, bibliotecă, reabilitarea patinoarului, a lacului, a insulei, construirea unui turn belvedere, amenajarea unei piste pentru role, construirea unei piscine acoperite pe terenul târgului săptămânal, etc.
Ca să anunţe succesul depunerii documentaţiei la Ministerul Integrării Europene, Călin Andrei a ţinut o conferinţă de presă, la care şi-a adus două ajutoare: arhitectul Anca Mihaela Coşa şi Cristian Popovici, directorul Centrului de Afaceri. Deputatul Cristian Boureanu, un înfocat susţinător al liberalului Călin Andrei în campania pentru Primărie, înainte de a trece în barca lui Băsescu, îl anunţa pe primarul Câmpulungului că, la evaluarea realizată de Agenţia de Dezvoltare 3 Sud Muntenia, „Kretzulescu” a fost pe primul loc. La Minister se anunţa o selecţie dură, întrucât fuseseră depuse 140-150 de proiecte. Valoarea totală a investiţiei de la Câmpulung era de 2.996.510 euro, din care Primăria, împreună cu partenerul său, Consiliul Judeţean, suporta o cotă de participare de 571.000 euro, adică 19,6% din valoarea proiectului.
În capul primarului, totul era aranjat: orăşenii cu bani îşi făceau pensiuni pe bandă, iar proprietarii caselor memoriale primeau turişti
Înainte de a se ajunge cu „Kretzulescu” la Minister, consilierii locali îşi dăduseră acordul de principiu pentru înfiinţarea unei societăţi, care să administreze complexul turistic. Votul aleşilor era justificat, printre altele, de rolul societăţii cu pricina de atragere de fonduri, în vederea dezvoltării de noi investiţii. Un hotel, de exemplu, spunea Călin Andrei, acum zece ani. Complexul Kretzulescu a fost gândit ca o bază de dotări şi s-a insistat mult ca în el să nu fie incluse amenajări hoteliere, deoarece nu erau eligibile. Dar, datorită valurilor de turişti revărsaţi ca imigranţii, ca să vadă un parc renovat (“Olga Bancic”, întrucât Grădina Publică era cruţată), câmpulungenii îşi puteau deschide pensiuni, în timp ce casele memoriale puteau asigura o cameră – două pentru cazarea turiştilor. Acestea erau planurile servite jurnaliştilor şi, prin intermediul lor, câmpulungenilor, ca să nu aibă niciun dubiu că ne trebuie „Kretzulescu”. Uzina ARO era cu un picior şi jumătate în groapă, dar eram salvaţi cu parcul, cu pensiunile care urmau să fie deschise de patroni în Câmpulung, cu casele memoriale, ai căror proprietari musai primeau străini peste noapte, şi cu hotelul dezvoltat de firma Consiliului Local. Nu uitaţi, era „Anul Jules Verne”, în care edilul şef se visa zburând pe un condor deasupra unui Las Vegas muscelean, concentrat în „Kretzulescu”. Asta în timp ce o grămadă de străzi nu aveau reţele de apă şi canalizare (inclusiv în „buricul târgului” erau şi sunt şi astăzi probleme ruşinoase)! O grămadă de străzi nu “pupaseră” nicio reparaţie de dinainte de ’89, căci primarii care au condus înaintea lui Andrei n-au avut pe mână bănetul din timpul mandatelor sale! Iar el visa „cai verzi pe pereţi”! Şi n-a vrut să se trezescă din reverie nici când, după ani, a constatat că muncitorii ardeleni stăteau, cu lunile, cu falca în pumn şi îşi contemplau operele mizerabile plătite regeşte.
În decembrie 2005, când “Kretzulescu” a ratat finanţarea, Călin Andrei a dat vina pe “baronii locali”
La o lună şi jumătate distanţă de slobozirea în spaţiul public a acestor planuri fanteziste, Călin Andrei a apărut „catran” în faţa camerelor de filmat, cu veşti triste şi foarte triste. Trist pentru el era că proiectul „Parcul Kretzulescu” a pierdut finanţarea Phare 2004-2006. Şi foarte trist pentru Câmpulung era că s-au pierdut timp şi bani – pentru că arhitecţii Coşa au “cântat”, vorba hit-ului, pe bancnote – în loc ca activitatea primarului să fie dedicată urgenţelor localităţii. Aducţiunea de apă trecuse, la acel moment, prin câteva şocuri serioase, care l-ar fi determinat pe orice primar să purceadă fără ezitare la înlocuirea ei. Mai puţin pe Andrei, aflat sub influenţa drogului „Kretzulescu”. În 2005, acesta a pus eşecul respingerii ideeii sale de către Minister pe o „lucrătură” consumată sub „înaltul patronaj al unor baroni locali”, cu referire la preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa.
Iată de ce s-a simţit acesta „lucrat”. La evaluarea făcută de Agenţia de Dezvoltare Regională 3 Sud-Muntenia, proiectul de la Câmpulung a ocupat primul loc, cu 89,66 puncte, fiind urmat de cel al Primăriei Azuga – 89,33 puncte şi cel al Consiliului Judeţean Prahova, pentru reabilitarea infrastructurii de turism în staţiunea balneo-climaterică Slănic Prahova – 81,33 puncte. Toate celelalte aveau sub 80 de puncte. În luna iulie a anului 2005, Consiliul de Dezvoltare Regională, din care făceau parte toţi preşedinţii Consiliilor Judeţene, a aprobat lista de punctaje. Au urmat întâlniri cu firma de consultanţă, după care au fost executate lucrările solicitate şi, în toamna lui 2005, proiectul „Complexul Kretzulescu” a fost depus la Ministerul Integrării Europene, pentru evaluarea la nivel naţional.
La Bucureşti, surpriză! „Proiecte care aveau 62-70 de puncte au ajuns la 105, 103. Preşedinta Comisiei Naţionale de Evaluare ne-a spus că proiectele respective s-au îmbunătăţit în răgaz de o lună. Am întrebat şi eu ce îmbunătăţiri puteau să aibă proiecte de canalizare, drumuri judeţene, care au trecut în faţa proiectului de la Câmpulung. Al nostru, surprinzător, a ajuns pe locul 17. Proiectul de pe locul 2 a ajuns pe 19, semn că scenariul este bine gândit. Preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa a exercitat mandatul de preşedinte al Consiliului de Dezvoltare Regională, vicepreşedinte fiind preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman. Nu întâmplător, din cele 6 proiecte aprobate pe regiune, 3 şi le-a însuşit Dâmboviţa şi, din suma de 22,2 milioane de euro, a primit aproape 15. Chiar în şedinţă, în plen, au reuşit să schimbe două proiecte între ele. Au renunţat la un proiect de infrastructură de business şi au introdus un proiect de infrastructură de turism. E o dovadă de iresponsabilitate maniera în care s-au apreciat aceste proiecte.”, comunica verdictul Călin Andrei, în a treia zi a Crăciunului anului 2005.
După încasarea primei lovituri, primarul i-a scris ministrului Integrării de la acea vreme, Anca Boagiu, despre suspiciunile sale privind evaluarea proiectelor de mare infrastructură, având informaţia că toate clasamentele s-au „răsturnat”. Andrei a primit promisiuni că ideea sa va fi finanţată din alte surse, plus recomandarea Ministerului să fie susţinută din fonduri structurale.
Prăpădul sare de 100 de miliarde
Cinci ani mai târziu, Călin Andrei semna contractul de finanţare pentru „Kretzulescu”. După alţi cinci ani, ne aflăm în situaţia în care trebuie să înapoiem banii consumaţi. Lăsând la o parte miliardele irosite cu documentaţia aparţinând soţilor Coşa, lăsând la o parte procentul asumat de municipalitate ca fiind partea sa de contribuţie, lăsând la o parte cheltuielile neeligibile, despre al căror cuantum nu ni s-a dat niciodată nicio informaţie, s-au cheltuit strict pe lucrarea executată nici pe sfert şi pe contractele adiacente (management, dirigenţie de şantier, informare şi publicitate, plus refacerea proiectului) aproximativ 90 de miliarde de lei vechi! Din acest total, trebuie înapoiate finanţatorului în jur de 70 de miliarde de lei vechi, pe care apucase să ni le returneze după ce Primăria a efectuat cheltuielile din resursele proprii. În condiţiile în care prăpădul comis pentru „spoiala” ordinară a două parcuri sare bine de 100 de miliarde de lei vechi, nici nu vrem să ne gândim care va fi preţul final când vor arăta ca „scoase din cutie”.