„Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Efeseni 6.1-3). Câţi oameni o duc greu la bătrâneţe! Nu cumva, când au fost în casa părintească, s-au purtat urât faţă de părinţii lor şi urmarea este că acum, la bătrâneţe, în loc de fericire, au parte de zile amărâte? Dar sunt şi părinţi care nu ştiu să-şi crească copiii. Creşterea copiilor nu se învaţă din carte. Sunt mame fără carte, care totuşi ştiu să-şi crească copiii; şi sunt mame cu carte, dar care nu ştiu să-şi crească copiii. Cea mai mare greşeală în creşterea copiilor este, desigur, răsfăţul. Un copil răsfăţat este un copil nenorocit. Părinţii care nu iau seama la acest lucru lasă după ei nişte nenorociţi. Răsfăţatul cere să i se facă totdeauna voia şi se tăvăleşte pe jos dacă nu i se face voia. Un astfel de copil va fi mai târziu un nenorocit. El va intra în societate şi va întâmpina lovituri şi împotriviri care-l vor face să se simtă nenorocit. Nenorocirea i-a venit în cea mai mare parte de pe urma faptului că a fost prost crescut. Copilul trebuie să înveţe să asculte şi să nu i se facă totdeauna voia. Craca se încovoie uşor când este tânără; mai târziu, dacă vrei s-o încovoi, se rupe. De multe ori, părinţii sunt aspri când ar trebui să fie indulgenţi; şi sunt indulgenţi când ar trebui să fie aspri. Cred că oricine este părinte îşi aduce aminte de multe greşeli pe care le-a făcut şi în această privinţă. Mângâierea noastră este însă că nu ne-am priceput mai bine. Cineva spunea: „trei lucruri sunt grele pe pământ: a face o casă, a scrie o carte şi a creşte un copil, şi totdeauna le găseşti defecte după ce le-ai făcut”. În ce priveşte creşterea copiilor sunt destule cărţi bune, totuşi educaţia lor nu se învaţă din cărţi; în şcoala Domnului Isus se învaţă şi lucrul acesta, Învăţătorul fiind Duhul Sfânt. Mamele au nevoie de înţelepciune de sus ca să ştie cum să-şi crească copiii. Alte mame însă sunt conduse de bunul simţ, care le-a făcut să-şi crească frumos copiii, mai frumos decât altele care au fost conduse de inteligenţa lor. „Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea” (versetul 21). Copiii pot fi întărâtaţi până acolo încât să-şi piardă nădejdea, printr-o purtare prea aspră a părinţilor. Copilul are şi el simţul lui de dreptate; dacă l-ai pedepsit când nu trebuia să fie pedepsit, el ţine minte. Un bătrân spunea că a mâncat o singură dată bătaie de la tatăl său, dar a fost pedepsit pe nedrept. Şi ţinea minte şi la bătrâneţe! Mulţi părinţi, prin purtarea lor prea aspră, au distrus legătura de familie. Unii oameni n-au decât amintiri rele din casa lor. „Vai, când venea tata beat, când începea mama cu toanele ei să blesteme…!” Calea de mijloc este calea de aur: nici să-i răsfeţi, nici să-i duci la deznădejde. Dar câţi nimeresc această cale?
Îndemnuri date robilor şi stăpânilor. „Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti” (Coloseni 3.22). Când a apărut evanghelia pe pământ, a găsit starea de robie a oamenilor. Când o ţară era învinsă în război, prizonierii erau făcuţi robi. Evanghelia a găsit această stare socială şi de aceea are îndemnuri şi pentru robi. Robii credincioşi, într-un înţeles, erau liberi: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Orice om este rob al păcatului, dar credinciosul este liber să facă voia lui Dumnezeu. Tu eşti liber în Domnul, dar poţi fi sclav într-o casă. Totuşi, dacă poţi să scapi de sclavie, foloseşte-te. Unii spun că evanghelia a desfiinţat sclavia. Evanghelia nu se ocupă însă cu mişcările sociale, ea îl învaţă pe om cum să trăiască cu Dumnezeu în orice stare s-ar găsi şi orice ocupaţie ar avea. Evanghelia nu se ocupă să rânduiască treburile lumii acesteia. Prin evanghelie se vesteşte iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu, viaţa nouă, viaţa veşnică. Robul n-avea nicio răsplată pentru că îşi făcea datoria când stăpânul nu era de faţă. Totuşi, robul n-avea nevoie să se aştepte la răsplată. Dacă a făcut toate ca pentru Domnul, Domnul îl va răsplăti, căci cu El avem de-a face. Aceasta este de fapt esenţa purtării oricărui creştin: cu Dumnezeu avem întâi de-a face, de aceea toate trebuie făcute ca pentru El. „Ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii” (versetul 24). Pe pământ nu sunteţi răsplătiţi, dar veţi fi răsplătiţi. „Voi slujiţi Domnului” (versetul 24), căci cu El aveţi de-a face. Dacă slujiţi ca pentru El, El vă va răsplăti. Mai târziu sclavia a fost desfiinţată şi cred că numai datorită evangheliei. Epistola către Filimon este plină de învăţătură în privinţa aceasta.
Importanţa educaţiei. Este de mare însemnătate educaţia pe care o primeşte un copil în casa părinţilor săi. Istoria spune că pe vremea împărăţiei romane, când stricăciunea era la culme, creşterea copiilor era lăsată pe seama sclavilor; iar sclavii erau luaţi din pătura cea mai stricată a societăţii. Şi erau copii care pe la 7-10 ani făceau blestemăţii învăţate de la sclavi. Acei copii ajungeau nişte stricaţi până în măduva oaselor. Când ajungeau mari, ei ocupau locuri de frunte în conducerea statului numai datorită faptului că se trăgeau din nişte familii cu vază. Nu ştiau decât să se dedea la petreceri fără frâu. Aşa a ajuns împărăţia într-o stare tot mai rea. „Omul pus în cinste şi fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmul 49.12,20).
Divorţul – nerecomandat de Scriptură. „Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul…” Până aici, Pavel dăduse sfaturi ca un credincios; acum însă vorbeşte din insuflarea Duhului Sfânt: „Nevasta să nu se despartă de bărbat … şi bărbatul să nu-şi lase nevasta” (1 Corinteni 7.10,11). La Matei 19.8,9 citim: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele, dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară din pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, comite adulter”. La evrei, nici pomeneală ca femeia să-şi lase bărbatul. Bărbatul însă putea să-şi lase nevasta, pentru o singură pricină: de curvie, încolo nimic altceva. Despre însemnătatea cuvântului „curvie” poate să fie discuţie. Mulţi confundă curvia cu adulterul. Abaterea de la cinstea căsniciei se numeşte adulter. Totuşi, la Matei 19 se vorbeşte de „curvie” şi nu este greşit tradus. Pentru această pricină, bărbatul putea să-şi lase nevasta. Dar pentru adulter? După Vechiul Testament, femeia adulteră trebuia omorâtă cu pietre. Lucrul acesta se vede lămurit din istorisirea din Ioan 8: „Moise ne-a spus să omorâm cu pietre pe astfel de femei”. Ce este însă „curvia” în căsătorie? Nu este adulter; trebuie să fie altceva cu totul ruşinos, urâcios. Ce anume este, eu nu pot să spun. Dumnezeu să-i arate fiecăruia ce poate fi. Unii grăbiţi şi neserioşi vorbesc fără multă gândire: „Te-a înşelat nevasta? Las-o!”. Nevasta de asemenea se crede în drept să spună: „Dacă el este aşa de stricat, îl las”. Lumea îşi are legile ei după care se conduce; Scriptura este pentru cei care cred în ea. Divorţul nu este recunoscut de Scriptură. Aşa cum a fost la început, aşa a lăsat Dumnezeu să fie. „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Când cineva este stăpânit de gândul de despărţire, avem cuvântul dat de prorocul Maleahi (2.16): „Eu urăsc despărţirea în căsătorie”.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel