Când oamenii de la ARO aveau ocazia să intre în fabrici din Europa Occidentală, nu le venea a crede că era real ceea ce li se desfăşura înaintea ochilor. O evoluţie a industriei, cum nu-şi imaginau că este posibilă la Câmpulung, unde ARO, după anii ’90, nu renunţase la frezele şi strungurile dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă funcţionau, erau păstrate pe mai departe în dotarea întreprinderii. Şi funcţionau, deoarece erau maşini robuste, rezistente, care erau ca noi după ce li se schimbau rulmenţii, sistemul de lăgăruire. Având motoare puternice, se putea pune pe ele orice fel de dispozitiv şi făceau treabă ca o maşină specializată. Evident că astfel de utilaje mai potrivite într-un muzeu al construcţiei de automobile nu se mai găseau nicăieri în lumea civilizată a producătorilor din domeniu. Nu este exagerat a folosi termenul „lux” pentru a descrie dotarea uzinelor din străinătate: prese de mare precizie, cu o asemenea cadenţă, încât privitorul nu-şi dădea seama că se mişcă. Atât de repede se derula totul, încât, în aparenţă, nu se mişca nimic. Ca dovadă că maşinăria era în funcţiune era grămada de piese care creştea în cutie. Personalul lucra în hale luminoase, bine izolate termic, prevăzute cu instalaţii robotizate, transport pe linii, cu nişte stivuitoare, pe şine magnetice, direcţionate numeric către destinaţie. ARO n-a avut parte de toate acestea, fiindu-i ursit un sfârşit presărat cu afaceri dubioase, un jaf inimaginabil practicat de la “vlădică la opincă”, un cumpărător specializat în „ţepe” şi lovitura de graţie, insolvenţa declanşată de muncitorime pentru recuperarea salariilor restante. Nici această din urmă manevră n-a fost întâmplătoare în cronologia nenorocirilor succedate în perioada „ARO în democraţie”, fiindcă cineva ori ceva trebuia să împingă muribundul în hău.
Nici în ţări comuniste, tehnicienii musceleni nu erau “slăbiţi” de Securitate
Deşi ţară comunistă, în China, tehnicienii de la ARO au avut parte de experienţe în sensul celor descrise la începutul articolului. La Shenyang, Shanghai, în Wuhan erau fabrici vizitate de musceleni, despre care povestesc încântaţi de cele văzute. Însă nu nivelul de dezvoltare a industriei chineze de acum 30 de ani constituie subiectul acestei relatări, ci câteva momente trăite de foşti angajaţi cu detaşări în China, care au simţit constrângerea respectării aceloraşi reguli impuse de Securitatea uzinei când ajungeau în ţări capitaliste. Mulţi au recunoscut că s-au simţit urmăriţi şi în China, alţii că ştiau cine este securistul din grup, care le sufla în ceafă. Asta deşi probabilitatea de a intra în contact cu români fugiţi din ţară era redusă, majoritatea alegând Occidentul pentru a-şi clădi o viaţă normală. După cum nici perspectiva de a rămâne ei în China nu le surâdea, deoarece doar străinii aflaţi în scop turistic ori profesional aveau acces la magazinele cu produse de calitate, nu şi băştinaşii, al căror trai era dominat de restricţii.
Unul dintre inginerii de la ARO, despre care s-a ştiut tot timpul că este ofiţer de informaţii, vorbea foarte bine chineza, limbă învăţată în timpul studiilor. Un fost coleg de serviciu, căruia i-a mai făcut confidenţe cât timp au împărţit aceeaşi cameră – colegul fiind detaşat temporar în China, iar el, venit din România, cu treburi la Agenţia Economică – povestea despre acest inginer, specialist în materie de comunicare cu partea chineză, cum s-a apropiat (şi depărtat forţat) de această ţară. Pe când urma Facultatea de Comerţ Exterior, în anul III, s-a îndrăgostit de fiica unui general chinez. Din acest motiv, autorităţile chineze nu i-ar mai fi acordat viza pentru anul IV de facultate. Respectivul inginer a fost coleg de facultate cu unul dintre primarii Shanghai-ului, cu care a rămas bun prieten. Când specialistul român ajungea în China, cu probleme de serviciu, se vizitau, dar în secret. „Era ţară comunistă, dar tot dădeai un raport la Securitate. Să nu cumva să rămâi… Ce să rămâi în China?! Ţară comunistă! Mureau de foame, mureai şi tu pe lângă ei! Raportul trebuia să fie pentru ţări capitaliste, nu pentru China. Îţi cereau informaţii despre toată activitatea ta. Inclusiv ce zicea cel nou venit din ţară, despre cine te-a întrebat, cu cine este în legătură cel fugit din ţară… cum era Securitatea atunci.”, relata fostul coleg de cameră al inginerului, care, în loc să stea la Ambasadă, era găzduit la hotel de câte un tehnician.
Câmpulungeni implicaţi într-un accident în China, cu maşina Ambasadei
Respectivul a fost coleg de facultate, în China, şi cu vărul unui şef de service. Acest coleg de facultate a condus, în jur de 20 de ani, Agenţia Economică din ţara în care s-a şcolit. La un moment dat, o rudă de la Câmpulung, devenit şef de service în China, a primit o delegaţie, pe care a condus-o în locurile pe care trebuia să le viziteze. O persoană din delegaţie i-a povestit acestuia că a mai fost în China cu mulţi ani în urmă. Cu acea ocazie, i-a făcut o părere proastă şeful Agenţiei Economice, care, contrar impresiei lăsate, era priceput în profesia lui. Ca şef de Agenţie, un ofiţer de informaţii era o valoare, dar nu avea cum să fie pus la punct impecabil cu tot ce se producea şi exporta în China. Din acest motiv, unui specialist îi lăsa o senzaţie de stângăcie lipsa de cunoştinţe în domeniul în care se purtau discuţiile.
Revenind la inginerul de la ARO, ocupant al unei funcţii de conducere la uzină, acesta făcea deseori deplasări pe ruta România-China. Odată, aflându-se într-o delegaţie cu o durată de zece zile, ca să nu mai plătească hotelul, şeful de service l-a găzduit în camera lui. Mâncarea era ieftină, iar gazda, familiarizată cu magazinele unde se găseau produse de calitate. Într-o zi, pe când acesta a intrat brusc în încăpere, l-a găsit pe oaspete controbăindu-i în geamantanul, pe care i-l scosese din dulap. A vrut să vadă ce-a notat acesta la Shenyang, a dat în bâlbâială cel surprins în fapt. Penibilă situaţie!, a concluzionat păţitul.
Acest şef de service, care ne-a povestit întâmplarea, a trecut printr-un accident de circulaţie în China. Mai era în maşină cu un coleg, şi el fost şef de service, şi soţia acestuia. Cei trei au plecat de la hotel ca să-l preia pe fratele fostului şef de service, colonel la Laboratorul Inspectoratului Judeţean de Miliţie. Colonelul şi soţia sa au venit în China, ca să petreacă concediul la frate. La Shanghai, fostul şef de service, un om comunicativ şi foarte priceput, era „primar”, avea maşină de service şi cunoştea pe toată lumea. Când musafirii au aterizat la Beijing, au fost preluaţi de cei care îi aşteptau, au fost urcaţi în maşină – cinci persoane, în total – cu destinaţia Kensin, în port, la 70-80 de kilometri de Beijing. Dimineaţă… aglomeraţie… ambuteiaj. Şoferul s-a oprit, instinctiv, la distanţă de patru-cinci metri de camionul staţionat în faţa lui. Dumnezeu i-a dat inspiraţie să nu se apropie mai mult de vehicul. N-a apucat bine să oprească – noroc că era cu picioarele pe pedale – căci a venit din spate un camion fără frâne, l-a lovit şi l-a aruncat spre cel din faţă. A fost suficientă distanţa lăsată de şoferul izbit din spate şi, astfel, n-a fost proiectat în camion. Colonelul a pozat repede tamponarea şi, fiind vorba despre o maşină de Ambasadă implicată, evident că se comunica imediat în ţară.
Coafeza care a pârât-o la ambasador pe o stewardesă că a băut cam mult şi a distrus baia a fost chemată în ţară
Ambasadorul petrecea concediul în România şi îi ţinea locul secretarul, fostul translator de Limba engleză al lui Nicolae Ceauşescu, în timpul vizitei în America. Un om de o cultură extraordinară, care îşi lăsa ascultătorii cu gura căscată atunci când se dădea la poveşti. De pildă, diplomaţii nu aveau voie să meargă la frizer în afara instituţiei. Din acest motiv, personalul Ambasadei avea pe grila de angajaţi o persoană care se ocupa de coafurile domnilor şi doamnelor. Coafeza era soţia centralistului de la telefoane şi avea şi obligaţia să îngrijească nişte camere la hotel. În fiecare zi de luni, o cursă din România ateriza la Beijing. Întregul echipaj, format din pilot, copilot, inginer de bord, cinci-şase „şoimi”, cu pistoale, care erau puse într-o cutie şi predate chinezilor, era adus la Ambasadă. După un zbor de 18 ore, în ciuda faptului că se mai schimbau la Karachi – Pakistan, membrii echipajului erau frânţi de oboseală. „Îi aşteptam cu grătarul încins, cu fripturi, cu toate bunătăţile, toate controlate, cu certificat de laborator, tot.”, ne-a povestit unul dintre oamenii de la ARO, detaşat în China. Administratorul instituţiei se îngrijea să fie respectate toate condiţiile şi regulile pentru personalul din aviaţie. Cine nu avea treburi importante în seara respectivă putea să bea ceva, mai ales că decolau abia a doua zi, spre seară.
Fetele din componenţa echipajului aduceau cu ele sticle de vin rafinat din avion. Odată, uneia dintre ele, care a băut puţin mai mult, i s-a făcut rău. Toaletele chinezeşti funcţionau după un sistem astfel conceput încât, în caz de neatenţie din partea utilizatorului, apa, în cantităţi generoase, dădea pe afară. Tânăra care s-a cherchelit a reuşit „performanţa” de a inunda baia. De ruşine, n-a anunţat, ci a acoperit dezastrul cu o carpetă, care n-a ajutat-o deloc. Coafeza, care avea în îngrijire, după cum am precizat, camerele, a reclamat la ambasador. Asta deşi fusese un caz nefericit, cu o biată femeie, care încercase să scape de calvarul unui zbor îndelungat peste Himalaya, în care, pe lângă faptul că trebuia să reziste ea, fizic şi psihic, avea responsabilitatea pasagerilor din avion. Ambasadorul, la rândul său, a transmis la Externe incidentul cu stewardesa, care, în momentul în care avionul a ajuns acasă, a fost luată la întrebări. Aceasta a avut, pesemne, nişte „îngeri păzitori”, întrucât, în scurt timp, a fost chemată acasă coafeza. Şi aşa a rămas Ambasada fără om pentru tunsorile angajaţilor. Şeful de service, care a depănat întâmplarea, obişnuia să-şi tundă colegii cu o maşinărie cumpărată din China. Când a aflat de talentele acestuia, ambasadorul l-a chemat şi l-a întrebat dacă nu vrea să se ocupe şi de frizura lui. De la ambasador, a ajuns să-i ferchezuiască şi pe cei din anturajul acestuia. „Abia aşteptam să vină secretarul său, pentru că-mi povestea o mulţime de lucruri. Avea acces la toate informaţiile externe şi-mi povestea ce se mai întâmplă în lume.”, spunea fostul şef de service.
Revenind la accidentul de maşină în care a fost implicat împreună cu colegul şi rudele acestuia, incidentul n-a fost raportat în ţară. Şoferul, deşi nevinovat, el fiind cel care stătea pe loc, când a fost lovit de altul, risca să fie chemat în ţară. La Poliţie i s-au dat 3.000 de yuani, valoarea pagubei. „Se putea să facem reparaţia în Ambasadă, să oprim 3.000 de yuani, dar era păcat de acel şofer şi de toate. Am zis: să ne-o facă ei, în service-ul lor, şi treaba a fost apreciată până la Ministerul Transporturilor. Vă daţi seama că se aflau toate aceste treburi. De ce să strici o relaţie cu nişte oameni cu care lucrezi?! Era şoferul lor, erau banii lor. Aceştia erau 3.000 de yuani, pe care mi i-a dat Poliţia voastră, reparaţi-mi maşina.”, a încheiat musceleanul.