-4.1 C
Campulung Muscel
10/02/2025

Preţul plecării în străinătate: o perucă tunsă în trepte pentru o şefă din uzină

Vasile Creţu a neglijat “comanda”, prin urmare a “zburat” de pe listă
Fiecare angajat al Uzinei ARO a contribuit, într-o mai mică sau mai mare măsură, din poziţia sa, la dezvoltarea fabricaţiei de automobile. Fiecare şi-a legat numele de o parte cât de neînsemnată din trecutul întreprinderii, care nu mai există decât în amintirile muscelenilor. De pildă, Vasile Creţu, lăcătuş la ARO, a fost cel care, împreună cu alţi trei colegi, a demontat ultimul flaier produs la Câmpulung, pentru a face loc construcţiei de motoare, apoi de autoturisme, precedate de încercarea cu motocicletele. Acest amănunt aflat din relatarea unui fost muncitor – desfacerea, în urmă cu şase decenii, a ultimei maşini de filatură fabricate la Câmpulung – face parte din istoria ARO. Astfel de amănunte, zeci, sute, mii, dezvăluite de angajaţii care au avut înţelepciunea de a înţelege demersul nostru jurnalistic, vor constitui, la un moment dat, o istorie captivantă pentru generaţiile viitoare. Asta în cazul fericit în care orăşelul nostru ridicat şi prin contribuţia uzinei va avea un viitor.

Unul dintre profesorii săi a ajuns vicepreşedinte la Sfatul Popular

Oameni ca Vasile Creţu au învăţat o meserie şi fără a avea profesori plini de diplome, masterate şi doctorate, cum sunt cei din zilele noastre, din mâinile cărora ies analfabeţi pe bandă. Iată cum ne descria câmpulungeanul în vârstă de 76 de ani perioada Şcolii Profesionale, pe care şi-o aminteşte de parcă ar fi trăit-o ieri, deşi, de la absolvire, n-au trecut „decât” 59 de ani. „Ca o caracteristică a acelor vremuri: profesori calificaţi n-am avut decât la Fizică şi la Română. Şi-am mai avut-o la Matematică pe doamna Profira Şerban, care, ulterior, a ajuns directorul adjunct al lui Eugen Moarcăs. În rest, erau cam cu Şcoală Medie Tehnică. La Tehnologie, Desen, materii de specialitate, aveam foşti desenatori din uzină, cu pregătire medie. Roşu, care a fost profesor de aparate de măsură şi control, a fost unul dintre ei. În momentul în care Ologu l-a schimbat pe Moarcăs, Roşu a plecat la fosta Şcoală de Meserii, ca director. Apoi, a fost luat ca vicepreşedinte la Sfat.”, relata Vasile Creţu.  
Iar maiştrii, mulţi dintre ei, n-aveau Şcoală de Maiştri, dar aveau tact pedagogic. „Avantajul nostru, ca elevi, era că aveam atelier-şcoală, unde făceam practică, iar pe anii II şi III mergeam şi în uzină. Printre muncitorii din fabrică, am avut ocazia să lucrez, inclusiv la Prototip, cu foşti angajaţi ai Întreprinderii de Avioane Braşov. Erau Ciambur, nea Stanciu, de pe Râului, la Prototip a fost maistru Negoiţă, Felecan, venit la Prototip, din partea Ardealului, Gomboş, venit de undeva din Dobrogea, oameni care fuseseră crescuţi în ideea că cine vrea să înveţe meserie trebuie să fure. De multe ori, trebuia să-i urmăreşti, să vezi cum execută, pentru că nu ştiai când îţi prinde bine. Era unul, nea Paraschiva, de pe Râului, la care te duceai şi-l întrebai: „Cum se face asta?” „Meseria nu se învaţă, se fură.”, răspundea. Pe când lucra ceva, de care eu nu aveam habar, mi-am aprins o ţigară şi am pus un desen tehnic în faţă. Mă făceam că mă gândesc la el… furam cu coada ochiului. M-a lăsat el ce m-a lăsat şi, când am văzut eu că a făcut ce mă interesa pe mine, am plecat. „Mă, ia vino încoace!” „Ce e, nea Paraschiva?” „Eşti hoţ deştept.” „De ce? Ce ţi-am furat?” „Ce, tu crezi că eu nu ştiu de ce ai stat aici?”, relata Vasile Creţu cum a deprins, la începuturile sale, „cheia” lăcătuşeriei.
Când a ajuns la Prototip, se trezea că proiectantul îi pune în faţă un „cearşaf” al unui desen, mai mare sau mai mic, cu tot felul de „schimonoseli”, cum glumea Vasile Creţu, desen care reprezenta o piesă sau un ansamblu. Iar executantul trebuia să se descurce să transpună desenul în practică, în condiţiile în care nu exista o pregătire. Dacă se ducea să ceară sfatul unui coleg mai experimentat, nu era exclus să fie refuzat. Obstacolele de care s-a lovit în tinereţea sa l-au determinat pe Vasile Creţu să fie deschis sprijinirii celor tineri, atunci când, la rândul său, a fost în postura de a-i ajuta pe nou-veniţi. „Cel mai mult îmi plăcea de cei care veneau şi întrebau – şi erau zile în care aveam câte cinci-şase pe cap – şi cu ce aveau ei în minte găseau o cale de a face altfel decât credeam eu. Uite că l-a dus capul mai bine ca pe mine sau, poate, a ocolit mai mult, aplicând soluţia lui. Dar măcar a făcut cum a crezut el că e bine.”, a continuat acesta.
Fiindcă avea nevoie de cadre specializate, conducerea uzinei a trimis angajaţi capabili, pentru a urma o facultate, la Braşov sau la Timişoara. „Îmi pare rău că n-am prins “trenul” acela. La Braşov a făcut facultatea Sătârbaşa, la Timişoara, fostul director de la Combinatul de Lianţi, Dobre, Năstăsoiu, care a plecat la Bucureşti.”, îşi aminteşte Vasile Creţu despre colegi dintr-o generaţie mai mare, care au îndeplinit condiţiile de vechime şi categorie profesională, pe lângă cea referitoare la liceul absolvit.

“Ne-au luat din examen şi ne-au dus ca să ajutăm la curăţarea şi demontarea ultimului flaier”

„Lăcătuşul mecanic montator”, aşa cum scrie pe diploma de absolvire, în anul 1955, a profesionalei, a fost angajat la Motor. „Uzina se  limita la clădirea aflată la Poarta 2, de sus, clădirea Personalului şi atelierul de tâmplărie. Când eram în primii ani de şcoală, s-a ridicat construcţia în care a funcţionat Forja uzinei. Tot atunci, era aproape gata hala de lângă stradă, în faţa alimentării. Între clădirea administrativă veche şi prima Hală Motor existau nişte gropi adânci, în care era deversată apa de la fosta fabrică de hârtie. De aici a plecat uzina.”, astfel arăta întreprinderea în tinereţea lui Vasile Creţu.
Pe când elevul se apropia de absolvirea Şcolii Profesionale, uzina se pregătea să intre într-o nouă etapă a producţiei, punând punct fabricaţiei de bunuri de larg consum, cum au fost vermorelele şi lacătele, urmate de ringuri şi flaiere. „Când a trebuit să susţinem prima probă la examen, în anul III, ca să încheiem şcoala, pe vreo trei sau patru inşi, având nevoie de noi, ne-au luat din examen şi ne-au dus ca să ajutăm la curăţarea şi demontarea ultimului flaier. După aceea, s-a trecut la motoare.”, povestea câmpulungeanul, al cărui debut, ca angajat la Întreprinderea Metalurgică de Stat, a coincis cu fabricaţia primelor motoare.
Asemenea celor angajaţi înainte de construcţia primei maşini la Câmpulung, Vasile Creţu a trăit vremurile în care IMS-ul necarosat era dus la Colibaşi, pentru completarea dotării cu „învelişul” de tablă al automobilului. După câţiva ani buni lucraţi pe bandă, la Motor, interlocutorul nostru a schimbat domeniul de activitate, mutându-se la Prototip. Se întâmpla după apariţia primelor ARO, odată încheiată etapa de prototip a autoturismului care i-a succedat bătrânului M. Dintre colegii pe care i-a avut la Motor, i-a amintit pe soţul Lucicăi Butoi, fosta şefă a Serei, Petre Voinea, maiştri, Gogu Ionescu, şef de brigadă, Marin Ionescu, fratele acestuia, Ion Manole, Mişu Broscăţeanu, Vulpe, cu care Vasile Creţu a fost prieten din perioada profesionalei.
Amintiri pregnante păstrează şi despre directorul Victor Naghi: „Eu îl consider pe Naghi un fel de tată al Câmpulungului, fiindcă toată susţinerea financiară a Câmpulungului o făceau ARO şi Bazinul Carbonifer. Uzina Electrică era mai nimic, Cimentul şi Melana s-au construit mai târziu. Naghi se ducea la conducerea de partid şi spunea: „Din acest lot de apartamente, mie îmi daţi 20.” Dacă cineva încerca “s-o scalde”, în ciuda imperativităţii cerinţei lui Naghi, acesta, la rândul lui, ameninţa, pe româneşte, că-i lasă cu fundul în baltă.
Un ins pe nume Stan, care se afla la conducerea Câmpulungului, n-a vrut să dea curs unei cereri de natură socială a directorului de la ARO. Riposta acestuia din urmă a fost dură: l-a avertizat că va „zbura” din funcţie cât de curând, lucru care s-a întâmplat. Naghi avea oamenii lui şi influenţă, iar metoda răzbunării în cazul celor care îl refuzau nu dădea greş. „Am avut ocazia să fiu invitat la şedinţe, la Raionul de Partid, cum se numea atunci, şedinţe la care lua parte şi Naghi. Nu urca la prezidiu, ci se aşeza în spate. Stătea liniştit şi asculta ce spun ceilalţi. Dar, când lua el cuvântul, era imposibil să nu spună ceva, încât să atragă de partea uzinei fie un sprijin cu transportul, fie un sprijin pentru locuinţe ş.a.m.d. Tot timpul, se angaja că întoarce serviciul, oferind ajutorul uzinei într-o anumită problemă a comunităţii. Niciodată nu cerea pentru el, ci pentru fabrică, deoarece fabrica contribuia la dezvoltarea Câmpulungului. Nici în viaţa lui particulară nu era „pentru el”. Când intra în cârciumă, nu se aşeza la masă, ci se ducea la bar, lua o ţuică, o bea şi, dacă apărea un prieten sau un cunoscut, el îi făcea cinste, nu accepta să-i facă acesta cinste. La fostul Club ARO – care a funcţionat pe amplasamentul fostei Poşte – cei de la uzină au adus o masă de biliard. Se juca pe eliminate. Cine lua bătaie părăsea jocul. Naghi nu ţinea cont că cel care l-a bătut era muncitor. Se retrăgea pe margine şi spunea: „Am fost mai proşti de data asta. Luăm o pauză.”, îşi aminteşte Vasile Creţu cum decurgeau serile la Clubul ARO, intens frecventat, neexistând altă posibilitate de destindere. O sală era destinată jocului de table, o alta, jocului de cărţi. Clubul uzinei era dotat cu un acvariu de peşti şi, cel mai important, cu un televizor. „Uzina a realizat un fel de releu, înainte de a se construi releul pe Măţău. Era un televizor Rubin, aproape cât televizoarele de cameră de astăzi, dar pentru acele vremuri era ceva extraordinar.”

Victor Naghi i-a salvat prima deplasare în străinătate

Vasile Creţu a fost o singură dată în afara ţării, când a fost trimisă de la uzină prima serie de cursanţi în Republica Democrată Germană, la Schwarzenberg, la un stagiu de şcolarizare pentru Fabrica de Matriţe. „Dosarul a ieşit în prima serie. În acelaşi timp cu mine au fost fratele lui Bădescu, Frăcea, Seican, Enache (de la Matriţe), Moţoc, au fost mai mulţi. Atunci, s-au făcut intervenţii ca să nu plec, fiindcă le era teamă că mă mut la Matriţe. Norocul meu a fost Naghi. A venit la mine unul dintre cei cu care am fost acolo şi mi-a şoptit: „Măi Vasile, ce au ăştia cu tine?” „Cine?” „Cutare, cutare… Fii atent, că vei fi tăiat de pe listă, căci au ieşit dosarele care trebuie să meargă în Germania.” M-am dus la Găiduţ şi l-am întrebat când mă poate primi şeful în audienţă. „După masă.” „Trece-mă şi pe mine pe listă.” Am venit la Naghi şi i-am povestit că mi-a ieşit dosarul, ca să plec cu restul băieţilor, în Germania. „Poate, e unica ocazie ca să ies şi eu şi vreau să mă duc. Sunt informat că se fac intervenţii ca să nu plec.” Naghi asculta şi se uita pe deasupra ochelarilor. Dacă nu-i convenea ceva… şi eu l-am văzut în multe ipostaze, era turcul de pe lume! Era rău, mai ales cu inginerii! Era câine turbat! „Mai ai ceva?”, m-a întrebat. „Nu mai am nimic, tovarăşul director.” „Ştii ceva, mă? Du-te acolo la tine şi vezi-ţi de treaba ta!” Atât mi-a zis. Nu mi-a dat niciun răspuns. Când s-a dat adunarea, am fost printre primii acceptaţi. Nu le-a aprobat Naghi ca să mă taie de pe listă. Am avut motivul meu ca să plec. Chiar dacă nu mă lăsau să mă transfer la Matriţe, voiam să învăţ ceva util, ce puteam aplica şi noi: pregătirea pentru piesele unicat s-o facem mai uşor.”, ne-a povestit acesta  despre prima şi singura ieşire în străinătate.    
A doua oară când a fost propus, chiar i s-a înfundat, dintr-o cauză, care astăzi îl amuză. „Înainte să plec, m-a chemat un şef din uzină: “Hai să mergem până la doamna cutare!” M-am dus acolo. „Ştii, când vii, poate-mi găseşti şi mie o perucă din aia tunsă în trepte.”, mi-a cerut aceasta. Mie de peruca ei nu-mi ardea! Şi în plus, nu le aveam cu treburile femeieşti. Fiţi convinsă că n-am mai ieşit, fiindcă n-am adus peruca!”, a încheiat vesel Vasile Creţu, care a avut o perioadă în care a desfăşurat şi muncă politică, fiind în Comitetul de partid, ca preşedinte de grupă sindicală. Dintre lucrările complexe de care s-a ocupat punctăm primele maşini ARO 24 trimise în America, la teste, maşini cărora li s-a făcut montajul manual, bucăţică cu bucăţică, şaiul şi caroseria, fără dispozitive. În sarcina sa a intrat şi pregătirea multor autoturisme pentru târguri. În cei 43 de ani, a răspuns nu numai pentru munca sa, ci şi pentru felul în care îşi îndeplineau sarcinile de serviciu colegii, în perioadele în care era nevoit să-i ţină locul maistrului său, Tudor Negru.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!