„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, în care staţi” (1 Petru 5.12). Nu sunteţi în rătăcire; să n-aveţi vreo îndoială, încât să vă întrebaţi: (Nu cumva suntem pe o cale greşită, că prea mulţi se ridică împotriva noastră…?). Eu din acest motiv v-am scris, ca să ştiţi bine că aveţi adevăratul har al lui Dumnezeu, ca oameni credincioşi Domnului Hristos. Cititorilor Epistolei către Evrei li s-a spus în capitolul 12 ce lucruri mari le descoperise harul lui Dumnezeu şi ce lucruri mai mărunte le descoperise legea. Pentru că aceşti cititori erau obosiţi de prigoană, îi cam îndemna inima să se întoarcă în sinagoga pe care o părăsiseră. Atunci scriitorul epistolei le spune: Vă întoarceţi la lucrurile acelea începătoare?… Voi nu v-aţi apropiat de un munte în flăcări, ci de Muntele Sionului, de Dumnezeu, de îngeri… Ce lucruri mari şi minunate! Şi totuşi vreţi să vă întoarceţi de la ele? Nu puteţi face deosebire între lucrurile începătoare ale legii şi lucrurile desăvârşite ale harului? Luaţi seama! Vi s-a dat mult şi vi se va cere mult. Sunteţi răspunzători tocmai pentru că aţi avut parte de harul lui Dumnezeu. Le spune: „Luaţi seama ca nu cumva să-L respingeţi pe Cel care vă vorbeşte” (12.25). Cine le vorbea? Însuşi Domnul Dumnezeu care este şi în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt. În ce loc le vorbea? Pe Muntele Sinai, când li s-a dat legea. Le-a vorbit în aşa fel încât s-au îngrozit, astfel că i-au spus lui Moise: Nu mai putem asculta; ascultă-L tu pe Dumnezeu şi vorbeşte-ne tu! Şi acum Domnul Isus ne vorbeşte din ceruri. El ne vorbeşte prin Duhul Sfânt, care a fost dat şi înainte de Domnul Isus, dar nu ca după coborârea Lui la Cincizecime. „Primiţi Duh Sfânt”, spune la Ioan 20.22, după ce a suflat peste ucenici. Trebuie să facem deosebire între suflarea aceasta a Domnului Isus, care înseamnă Duh Sfânt ca lucrare, şi coborârea Duhului Sfânt ca să locuiască în ei ca într-un templu. Duhul ne îndreaptă inimile în sus: „vorbeşte din ceruri”. Cine? Cel care a vorbit pe pământ. La Sinai vorbea cu cutremur, când s-a dat legea. În har vorbeşte însă duios, El şopteşte cu bunătate şi îndurare. Sufletul omenesc este sfios şi neîncrezător, iar Domnul Isus Se apropie de el şi caută să-i vorbească întocmai „ca unei iubite în pustie”. În har, Domnul Se arată ca un susur blând şi liniştit. Iar în Evanghelia după Ioan citim că prin Domnul Isus a venit harul şi adevărul. Acum Domnul Isus vorbeşte din ceruri. Vorbirea aceasta este duioasă, cu har, dar asta nu înseamnă că nu eşti răspunzător dacă dispreţuieşti harul lui Dumnezeu. Unele lucruri se clatină, se scutură şi cad, altele nu se clatină şi rămân. „O împărăţie care nu se poate clătina” (Evrei 12.28) este împărăţia harului lui Dumnezeu. Har, har, de la un capăt până la altul. Iată ce aveţi voi, cei credincioşi, prin har: „o împărăţie care nu se poate clătina”. Să preţuim deci ce avem în Domnul Isus. Dacă preţuim harul lui Dumnezeu, ne vom arăta mulţumitori, recunoscători. Şi dacă suntem în această împărăţie a harului, să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi frică. A fi evlavios înseamnă a primi totul ca bun din mâna lui Dumnezeu. Un astfel de om rămâne în picioare întotdeauna. Nu este vorba să primească păcatul ca bun, ci tot ce i se întâmplă în viaţă, ştiind că Domnul nu face greşeli. Este adânc înfipt în sufletul omenesc, mai ales la evrei, gândul la răsplată. Evreul a crescut sub domnia legii. „Bine, eu fac asta, dar ce câştig am?”, întreabă el. Apostolul Petru a spus Domnului Hristos într-o împrejurare: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19.27). Vorbea, desigur, după felul de a gândi al evreului. Apostolul Pavel vorbeşte însă altfel. El întreabă: „Care este atunci răsplata mea?”. Şi tot el răspunde: „Să vestesc fără plată evanghelia pe care o vestesc” (1 Corinteni 9.18). Este vorba de răsplata de la oameni, căci – dacă este vorba de Dumnezeu – tot el zice: „am o răsplată” (1 Corinteni 9.17). Pavel vorbea ca unul de sub har. Suntem copiii harului, mântuiţi prin har, trebuie să fim gata să înţelegem răsplătirea tot ca un har. Ştim că va fi o judecată de răsplătire, ştim că fiecare va primi atunci după faptele pe care le-a făcut (Matei 16.27; Luca 14.14; Romani 2.6; Apocalipsa 2.23). Totuşi nu putem spune că merităm răsplata. Cei douăzeci şi patru de bătrâni îşi iau cununile de pe cap şi le aruncă înaintea Mielului. „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4.7). Chiar faptele bune le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele. El ţi-a dat ocazia şi posibilitatea şi inima care-ţi trebuie ca să le faci bine. Cuvântul sabat înseamnă odihnă. Dar odihna despre care se vorbeşte în Evrei 4.1-11 nu înseamnă doar încetarea lucrului, ci cu totul altceva. Evreii n-au crezut, n-au intrat în odihnă; rămâne să intre unii. Când? „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (versetul 7). Odihna este deci Domnul Isus Hristos. De când ai venit la El, ai intrat într-o stare de odihnă şi de pace cu Dumnezeu. În măsura în care omul se depărtează de Dumnezeu, în aceeaşi măsură nu are linişte şi pace înăuntrul său. Augustin, unul dintre creştinii primelor veacuri, a spus aceste cuvinte, care au rămas după el: „Neliniştit este sufletul meu, Dumnezeul meu, până îşi găseşte în Tine odihna”. Psalmistul spune şi el: „Numai în Dumnezeu este liniştit sufletul meu” (Psalmul 62.1). Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu! Atunci, dacă-L cunoaştem pe El, ne vom cunoaşte şi pe noi. Întorcându-se cineva la Dumnezeu, poate să afle şi chiar să vadă gândurile de pace şi de iubire pe care le are Domnul cu privire la noi. Pacea, odihna, liniştea sufletească sunt un dar pe care numai Unul singur îl poate face. „El este pacea noastră” (Efeseni 2.14). Domnul Isus Însuşi a spus: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14.27). În privinţa odihnei, Cuvântul lui Dumnezeu dă şi unele comparaţii sau simboluri. Aşa sunt, de pildă, ziua de sabat, Canaanul, anul sabatic. Că există unii oameni care nu ştiu decât de sabat şi alţii care nu ştiu decât de duminică, îi priveşte. Dar nici sâmbăta, nici duminica nu mântuieşte pe nimeni. Iar odihna omului este un dar al lui Dumnezeu. Canaanul este ţara în care Dumnezeu voia să dea odihnă poporului Său care, timp de patruzeci de ani, trecuse prin încercări multe în pustie. Cu cât dor vor fi aşteptat evreii clipa intrării în ţara Canaanului, pentru ca acolo să se odihnească fiecare sub viţa lui şi sub smochinul lui! Însă Canaanul nu înfăţişează cerul, pentru că, intrând în Canaan, evreii au avut de luptat cu popoarele care locuiau atunci în ţară, în timp ce în cer nu mai sunt lupte. Canaanul înfăţişează starea sufletească a omului venit de curând la Domnul Isus Hristos; el mai are încă de luptat, deşi nu duce singur luptele. Ziua de sabat era, pentru evreu, ziua de odihnă. Lucrătorul care a muncit din greu vine seara acasă şi se odihneşte. Iar din şapte în şapte zile se cere o întrerupere completă a oricărei activităţi. Din şapte în şapte ani, evreii nu trebuiau să lucreze pământul; aveau să mănânce din recolta îmbelşugată a celor şase ani dinainte sau din ceea ce creştea de la sine în anul al şaptelea. Ce belşug trebuie să fi dat Dumnezeu, pentru ca pământul să se odihnească, iar sufletul să se poată ocupa cu lucruri duhovniceşti, după voia lui Dumnezeu! După cum ştim, această rânduială nu s-a respectat, spre nefericirea celor care n-au vrut să asculte de Dumnezeu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung,
strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel
Articolul precedent
Articolul următor