(continuare din numărul trecut)
+Despre dragoste
Câteva sfaturi privind dragostea aproapelui
Credinţa este o asemenea legătură între două persoane. Cuvântul credinţă provine din rădăcina verbului a făgădui. Este o aplicaţie greşită a cuvântului a crede când acesta este folosit pentru relaţiile dintre oameni şi lucruri. „Nu pot să cred ca acesta sau acela ar putea veni”. În astfel de cazuri, ar merge mai bine: a gândi, a bănui, a nu fi cu totul sigur. Dar credinţa exprimă o foarte sigură relaţie de încredere între două persoane. Eu mă făgăduiesc pe mine însumi celeilalte persoane prin credinţa pe care i-o păstrez în adâncul fiinţei mele. Prin legătura cu Domnul Isus şi prin apropierea ele El, eu capăt eliberarea de mine însumi, de Eul meu. Viaţa mea capătă un nou centru: Domnul Isus. Străduinţele, năzuinţele şi voinţa capătă o nouă direcţie: Isus Hristos. Această aservire faţă de Domnul Isus, această dependenţă de El au fost exprimate de El însuşi prin cuvintele: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Acelaşi adevăr este valabil şi pentru o bună căsnicie. Credinţa aceasta, adică legătura personală cu Domnul Isus, este şi premisa dragostei de aproapele. Numai cine are legătură cu izvorul poate să facă bine şi să-i inunde pe alţii cu iubire. Toate străduinţele omeneşti duc, în cele din urmă, la oboseală şi trudă zadarnică. Dar cine are legătură cu Domnul Isus trebuie neapărat să iubească. Aşa după cum lumina are legea ei interioară să lumineze, tot aşa iubirea are dorinţa nepotolită să iubească.
La început, a fost iubirea. Ura a luat naştere numai acolo unde n-a ajuns iubirea. Şi lumina a existat înaintea, întunericului. Întunericul nu-i decât lipsa luminii, după cum ura este absenţa iubirii. Orice viaţă se bazează pe acţiunea luminii, înainte de apariţia luminii, n-a existat viaţă. Întunericul este o negaţie. De aceea, întunericul şi ura nu se pot menţine acolo unde este lumină şi iubire. Legea aceasta a naturii e valabilă şi pentru relaţiile dintre oameni. Vrăjmăşia şi cearta nu se pot isca decât acolo unde lipseşte dragostea. Unde se instalează iubirea, aceste relaţii negative trebuie să dispară, aşa cum întunericul piere când apare lumina. Răul nu se poate aşeza decât acolo unde lipseşte binele. Există două tipuri de oameni: activi şi inactivi. Omul activ este acela care influenţează necurmat mediul în care se găseşte. El este independent de ceilalţi şi de reacţiile lor. El îşi va pune mereu pecetea pe mediul înconjurător. Omul reactiv este omul-ecou. El trăieşte după deviza: „Cum e strigătul, aşa este şi ecoul”. Dacă întâlneşte oameni prietenoşi, reacţionează şi el cu prietenie. Dacă este desconsiderat, se retrage. Dumnezeu vrea să facă oameni activi în sensul cel mai înalt al cuvântului, făcându-ne oameni ai iubirii. Dragostea lui Dumnezeu este cea mai puternică acţiune din lume. Ea schimbă omul susceptibil, care reacţionează şi care nu-i decât reflexul acţiunii altora, şi face din el o personalitate independentă, în jurul căreia răul este nimicit prin bine. El iubeşte nu pentru că este iubit de oameni, ci pentru că se ştie iubit de Dumnezeu. Face binele nu pentru că aşteaptă răsplată, ci pentru că lucrul acesta a devenit pentru el o necesitate. „Biruiţi răul prin bine” (Romani 2.21).
Creşterea noastră duhovnicească se vede din independenţa faţă de influenţele mediului. Cu cât răspândesc în jur mai multe raze de lumină, cu atât mai puţin vor pătrunde în mine razele de afară. Cu cât dau mai mult, cu atât mai puţin mi se poate lua. Pavel arată la Efeseni 4.28, vorbind despre mână, cum puterea Duhului Sfânt face dintr-un om nesociabil un colaborator în lucrurile bune. Hoţul trăieşte după deviza de a lua mai mult decât, este el dispus să dea. Acelaşi principiu îl găsim la oamenii care se simt mereu păgubiţi. A fura nu înseamnă decât a dori să trăieşti pe socoteala altora. Mâinile care iau bunuri necuvenite nu sunt decât expresia stării lăuntrice a hoţului. Porunca: „Să nu furi” nu schimbă neapărat starea lăuntrică. Se poate ca dorinţa de a fura, adică de a trăi pe socoteala altora, să existe în mine şi atunci când eu nu mai fur realmente. De aceea, Pavel, în sfatul său pastoral, nu se limitează la poruncă. El vrea schimbarea radicală a omului. „Cine fura, să nu mai fure” este numai începutul schimbării. Mult mai important este sfatul care urmează: „Să lucreze cu mâinile lui ia ceva bun” (Efeseni 4.28). Uneltele răului trebuie să devină unelte ale binelui. Mâna, care s-a aflat până acum în slujba răului, trebuie să devină o unealtă a binelui. Poate că noi ne-am limita la sfatul de a nu mai fura: cel care trăia pe socoteala altuia să ajungă a trăi pe socoteala lui. Atunci n-ar mai fi un parazit pentru societate. Societatea ar putea să fie mulţumită de el. Dar Dumnezeu nu Se mulţumeşte să facă din noi nişte oameni de care ceilalţi să fie muţumiţi. Ţinta Lui nu este omul fără greşeală. El luptă pentru înmulţirea binelui, a iubirii. El nu-i mulţumit decât atunci când am devenit colaboratorii Săi, care învaţă zi de zi cum să trăiască după gândul Său, adică să iubească.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu. Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424