Cei care nu cred în Domnul Isus nu văd în El nimic deosebit. Unii sunt chiar împotriva Lui şi-L urăsc fără să-L cunoască. Persoana Lui sfântă şi nepătată nu-i atrage; mai mult, ei se şi poticnesc, lovindu-se de El. Ceea ce însă pentru unii este o piatră de poticnire, pentru credincioşi are un preţ cu totul deosebit. În aceasta se deosebesc cei credincioşi de ceilalţi oameni: pentru unii, Persoana Domnului Isus este cea mai de preţ, în timp ce pentru alţii n-are niciun preţ. Caracterele mari se disting printr-o cunoştinţă clară a scopului urmărit. Astfel de oameni ştiu ce vor. Aşa făcea şi apostolul Pavel: Îl urma pe Domnul Isus, la care privea mereu. Şi a lăsat scrise aceste cuvinte: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3.18). Noi Îl privim astăzi sub chipul Lui de miel. Aşa Îl priveşte Ioan evanghelistul în Apocalipsa, ca Cel care a fost înjunghiat. Sub chipul de miel se înţelege blândeţea Lui, gingăşia Lui, slăbiciunea Lui aparentă, bunătatea Lui. Nu era ceva impunător, ci chipul Lui arăta ceva cu totul modest, smerit. „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Nimic fals, nimic cu prefăcătorie în fiinţa Domnului Isus, ci simplu şi curat. „Mielul fără cusur şi fără prihană” a fost numit El în Cuvântul lui Dumnezeu. Firea mielului, felul de a fi al mielului nu este felul de a fi al oamenilor. Felul acesta de a fi îl învăţăm numai în şcoala Domnului Isus, şi încă într-un chip nedesăvârşit. Oamenii vor să fie cineva, vor să poruncească, vor să stăpânească; mielul, nu. Frumuseţea mielului o învăţa din ce în ce mai bine apostolul Pavel. N-o avea de la natură. De la natură el era feroce, era prigonitor, batjocoritor, ucigaş, cu toate că avea o viaţă morală serioasă. Mielul înfăţişează şi curăţia. În şcoala Mielului ne curăţăm mintea de gânduri rele, ne curăţăm voinţa de porniri rele; cugetăm curat, judecăm curat. El ne eliberează de neadevăr, de aparenţe, de prefăcătorie, de vicleşug, şi ne face să fim simpli, liniştiţi şi curaţi. În felul acesta mereu ne înnoim. Mielul înfăţişează şi lipsa de putere. Prin această lipsă de putere, el devine foarte simpatic copilaşilor, ei înşişi lipsiţi de putere. Leul este puternic, dar e brutal; leul distruge. Mielul nu, căci nu are putere. Mielul este gata să se jertfească, iar lucrul acesta l-a dovedit Domnul Isus la Golgota. „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre” (1 Petru 2.25). Orice suflet, până ce vine la Domnul Isus, este ca o oaie rătăcită. Dacă am cunoaşte mai bine viaţa oilor, am vedea ce nimerită este comparaţia aceasta. Dacă un câine a fost dus de acasă şi s-a rătăcit, el îşi găseşte casa. Oaia însă n-o mai găseşte; dacă s-a rătăcit, ea merge nebună, căci nu mai ştie să se întoarcă acasă. Aşa este şi omul fără Dumnezeu: el merge şi nu ştie unde va sfârşi, unde-l va duce calea pe care a apucat.
Oaia rătăcită este înfăţişarea fiinţei fără păstor, o fiinţă care, dacă este lăsată de capul ei, se duce în prăpastia pierzării. Oaia nu ştie cum să-şi găsească păşunea, nici apa, nici cum să se ferească de fiarele sălbatice. Ea este deci înfăţişarea slăbiciunii.Aşa este şi sufletul: el nu ştie unde să-şi găsească hrana, lumina, mângâierea, pacea, puterea de care are nevoie pentru o viaţă curată. Are absolută nevoie de altcineva care să-i dea toate acestea. Şi acest Altcineva este Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre: Domnul Isus. Dacă citim capitolul 10 din Ioan vedem ce clar şi frumos înfăţişează Domnul Isus Fiinţa Lui, ca Păstorul cel Bun, care-Şi dă viaţa pentru oi. El le caută, El le îngrijeşte şi nimeni nu I le poate smulge din mână. Episcop înseamnă pe româneşte „supraveghetor”. Deci cel credincios are în Domnul Isus pe Cel care veghează asupra sufletului său, ca să-l poarte pe calea Lui, care duce la cer. Ioan spune că a auzit din cer un glas, ca sunetul unei trâmbiţe (Apocalipsa 1.10). În tot Cuvântul lui Dumnezeu răsună de multe ori această poruncă: „Nu vă temeţi!”. Nu vă temeţi nici chiar de moarte, nici de mormânt, pentru că nu se sfârşeşte totul odată cu moartea. Nu vă temeţi pentru trecutul vostru, căci el nu mai există înaintea lui Dumnezeu, pentru că sângele lui Isus ne curăţeşte de orice păcat. Nu vă temeţi pentru prezentul vostru, căci soarta voastră este în mâna Lui. Nu vă temeţi pentru viitor, pentru că El Însuşi este cu noi. El este Păstorul oilor, iar noi, turma păşunii Lui. Harul lui Dumnezeu este nu numai bunătatea lui Dumnezeu, nu numai iubirea Lui, ci bunătate şi iubire venite de sus la noi într-o Persoană: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1.17). Harul nu este pentru un singur popor, cum era legea, ci este pentru toate popoarele, pentru toţi oamenii, din orice neam, de orice seminţie, de orice limbă. În faţa harului lui Dumnezeu nu este deosebire între un om şi altul, pentru că numai prin har putem fi mântuiţi, prin credinţă. Apostolul Pavel spune în Tit 2.11-13 că harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat în chip strălucitor în Domnul Isus. Nu numai că s-a arătat, ci harul face şi o lucrare minunată: ne învaţă. În greceşte, cuvântul „ne învaţă” are o nuanţă deosebită; a învăţa pe alţii o învăţătură (doctrină) se zice într-un fel, aici însă este a învăţa cum înveţi pe copii să se poarte. Şi pe copii trebuie mereu să-i înveţi. Harul lui Dumnezeu ne învaţă deci ca pe nişte copii. Şi ce ne învaţă harul? S-o rupem cu nelegiuirea sau cu păgânătatea, adică să ne lepădăm de nelegiuire cum s-a lepădat Petru de Domnul Isus. Ce este această păgânătate? Este viaţa în care nu stăpâneşte Dumnezeu, este viaţa pe care o duce lumea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Harul ne mai învaţă să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie. Harul ne învaţă să trăim cu înţelepciune (este vorba de noi înşine), cu dreptate (faţă de ceilalţi oameni) şi cu evlavie (faţă de Dumnezeu). În altă traducere, în loc de „înţelepciune” este „cumpătare”. Necumpătarea (excesul) în orice privinţă scurtează viaţa; iar cel credincios este învăţat prin har să nu facă exces de niciun fel. Faţă de Dumnezeu se cade să trăim cu evlavie. Cuvântul „evlavie” înseamnă a lua totul din mâna lui Dumnezeu. Desigur, lucrurile bune le luăm din mâna lui Dumnezeu, dar lucrurile care nu ne plac, nu prea. O pagubă, un necaz, o boală, o suferinţă, pe acestea ne vine greu să le luăm din mâna lui Dumnezeu. Este adevărat că de multe ori noi suntem vinovaţi de unele suferinţe şi necazuri care vin din nepriceperea noastră sau din alte pricini. Cel evlavios ia însă toate din mâna lui Dumnezeu şi zice: Este greu pe unde trec, nu m-am aşteptat să trec vreodată pe aici; dar, dacă El vrea aşa, dacă nu este altă cale mai uşoară pentru mine, îmi plec smerit capul în faţa voii Domnului şi zic: „Facă-se voia Ta; un lucru doresc însă: să mă aleg fără păcat”. „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” (1 Petru 5.10-11). Prin har aţi fost chemaţi, prin har sunteţi păstraţi, prin har sunteţi crescuţi. Dacă Tu, Doamne, Te îndatorezi să ne dai toate acestea la timpul potrivit, atunci noi îndrăznim să păşim cu încredere pe calea credinţei, pe care Tu ne-ai deschis-o.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel
Articolul precedent
Articolul următor