Înoirea cea Duhovnicească

Dragii mei!
Ieri, Biserica străbună a cinstit cum se cuvine unul din Praznicele cele Împărăteşti ale Domnului şi Mântuitorului Hristos şi anume Schimbarea la Faţă. Este sărbătoarea în care Dumnezeu arată ucenicilor şi prin ei lumii întregi, Dumnezeirea sa. Ca şi la Botezul Domnului se confirmă de către Tatăl, Dumnezeirea Fiului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit, pe acesta să-L ascultaţi.” Apostolii aveau nevoie să vadă slava Dumnezeirii lui Hristos, tocmai pentru că urmau să vină momentele pătimirii lui Iisus iar cuvintele şi toată învăţătura Sa îi uimiseră şi speriaseră în acelaş timp pe unii dintre ei.
Acum, prin această minune, Mântuitorul le întăreşte credinţa şi le spulberă orice îndoială,  încredinţându-i de apartenenţa Sa la Dumnezeire. Aici, pe Tabor, le-a arătat ucenicilor starea cea mai înaltă de desăvârşire la care poate să ajungă omul, stare, care este în toată plinătatea ei, la care nu poţi adăuga nimic, căci nimic nu-i lipseşte, căci acolo unde-i Dumnezeu totul se plineşte şi nimic nu lipseşte. De aceea, Petru, văzând şi simţind  această stare, a zis: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face trei colibe:  Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie… (Matei, 17, 1-9)”, arătând că în afara acestei stări nu mai este trebuinţă de altceva. Această stare de Dumnezeire, pentru noi oamenii, ar fi fost cu neputinţă de atins dacă Domnul Iisus nu ar fi înviat; prin Înviere toată umanitatea este ridicată şi şansa la mântuire o are tot omul. Dar, revenind la Praznicul Schimbării la Faţă vedem că de faţă la această preaslăvită minune a Domnului a fost prezent omul ca şi coroană a Creaţiei, în persoana celor trei dintre ucenici, Petru, Iacob, şi Ioan; aceştia au fost socotiţi de Domnul vrednici de vederea slavei Sale. La arătarea slavei Dumnezeieşti a fost prezentă şi natura care, prin norul ce adumbrea vârful muntelui Tabor făcea unirea  pământului cu cerul. Iar de-a dreapta şi de-a stânga Domnului au fost doi dintre drepţii Vechiului Testament;  Moise, care cerând să vadă faţa lui Dumnezeu, s-a învrednicit de a vedea spatele Dumnezeului Celui Preaînalt (Ieşire23, 17-20), şi marele prooroc Ilie tesviteanul, om mare în faptă şi în cuvânt pe care Dumnezeu l-a răsplătit de a rămâne în trupul pământesc până la cea de a doua venire a lui Hristos. Schimbarea la faţă trebuie să fie pentru fiecare dintre noi curaj şi nădejde pentru că Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că este Domn şi Dumnezeu adevărat. Urcarea pe Tabor este calea grea şi anevoioasă care ne duce la dobândirea rugăciunii celei curate; şi aceasta este înoirea cea duhovnicească care se realizează prin rugăciunea cea fierbinte. Mare este puterea rugăciunii şi lucrarea ei este o mare taină, pe care Domnul Dumnezeu o săvârşeşte în inima noastră. Ce simţire duhovnicească aveau cei care îl priveau pe Hristos, în lumina Taborică? Ei înşişi erau cuprinşi de razele luminii Dumnezieşti şi nimic din cele pământeşti nu se găsea în inima lor. Asemenea şi noi, când punem genunchii la rugăciune şi încercăm să ne înălţăm cu sufletul la Dumnezeu, să lăsăm toate grijile şi gândurile noastre şi asemenea celor trei ucenici ai Mântuitorului vom pregusta din nespusa fericire a Domnului. Prezenţa lui Hristos în viaţa noastră este posibilă prin rugăciune, prin participarea noastră la Tainele Bisericii, prin trăirea din fiecare sărbătoare şi duminică a Sfintei Liturghii care ne umple sufletul de lumina taborică. Aşadar, din partea lui Dumnzeu s-a făcut totul; de noi depinde dacă vrem să primenim inima şi sufletul nostru cu această bucurie a rugăciunii desprinsă din Duhul Sfânt. Păcatele şi faptele noastre rele ne fac căldicei sau chiar necredincioşi şi nu vom putea fi beneficiarii luminii şi înţelegerii celei Dumnezieşti dacă nu ardem de dragoste faţă de Dumnezeu. Odată ce inima noastră a fost atinsă de bucuria Duhului Sfânt, nu ne mai dorim altceva. Să luptăm să păstrăm pacea şi bucuria în sufletul nostru prin rugăciune. Apostolii care L-au însoţit pe Mântuitorul pe Tabor s-au întors în mijlocul mulţimilor, încredinţaţi de Dumnezeirea lui Iisus, ei vor fi întăriţi în credinţă, iar  vederea şi lumina taborică, le vor fi călăuze spre dobândirea veşniciei. Cu fiecare dintre noi ar trebui să se desăvârşească această lumină taborică, purtătoare de Duh Sfânt. Acest lucru se întâmplă în măsura în care noi vrem lucrul acesta. Rugăciunea este la îndemâna tuturor şi soarta omului, poate fi influienţată de ruga noastră către Domnul. Să nu stăm şi să ne plângem de milă atunci când ne năpădesc grijile, bolile şi necazurile vieţii ci din toată fiinţa noastră să plângem la Crucea şi picioarele Mântuitorului Hristos, să-l rugăm să ne întărească credinţa noastră, nădejdea nostră, dar mai ales să ne înmulţească dragostea. Cu aceste gânduri închei cuvântul de astăzi. Până data viitoare vă doresc să fiţi sănătoşi, voioşi şi luminoşi!
Părintele Serafim, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung