Bucuraţi-vă întotdeauna
De ce se putea bucura Pavel întotdeauna? Pentru că bucuria lui nu depindea de împrejurări. La el nu mergea după cum bate vântul: când împrejurările sunt favorabile, mă bucur; când însă nu sunt favorabile, las aripile în jos. Înainte de a merge în Ghetsimani, la judecată şi pe Golgota, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi că vrea ca bucuria lor să fie deplină. Dar, dacă bucuria nu trebuie să depindă de împrejurări, ea depinde de Domnul Isus, care nu Se schimbă: ieri şi azi şi în veac este acelaşi. Dacă, într-adevăr, bucuria noastră depinde de El, nici ea nu trebuie să se schimbe. Dar câteodată eşti întristat, eşti bolnav, ai dureri – va zice cineva – cum să salţi de bucurie atunci? Chiar şi atunci bucuria nu dispare cu totul şi pacea nu se tulbură până în adânc. Durerea nu atinge rădăcinile păcii şi ale bucuriei noastre până în adâncimile lor. Credincioşii au luat câştigul cel mare pe care l-a dat harul lui Dumnezeu. Cum să nu ne bucurăm? Că împrejurările se schimbă este prea adevărat; dar bucuria Domnului ne rămâne în toate împrejurările. Pot să nu mă bucur de mine, pot să nu mă bucur de împrejurări, dar de Domnul Isus mă voi bucura. Oamenii cred că bucuria constă în a mânca bine, în a bea, a se îmbrăca bine, a petrece. Ei nu cunosc bucuriile sufleteşti, sfinte. Bucuriile lumii, pe lângă faptul că ţin puţin, deseori se prefac în plâns şi amar. Bucuriile credincioşilor sunt curate, sunt sfinte, şi ele ies dintr-un izvor care nu seacă: din Domnul Isus. Nu tot aşa stau lucrurile cu bucuriile oamenilor necredincioşi, pentru că ele depind de împrejurări, iar împrejurările sunt foarte schimbătoare. Bucuria Domnului Hristos nu atârna nici de oameni, nici de împrejurări, ci de legătura pe care o avea cu Tatăl. La un moment dat, El le-a zis ucenicilor: „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15.11). „Sfinţi” înseamnă puşi deoparte pentru Dumnezeu. Cortul sfânt sau templul sfânt nu se întrebuinţau decât pentru Dumnezeu. Acolo nu locuia niciun om. Uneltele şi vasele de acolo erau sfinte, pentru că nu se întrebuinţau decât pentru Dumnezeu. Nimeni nu putea să ia un cuţit de la templu şi să taie ceva cu el acasă. Orice credincios în Domnul Isus este sfânt. Pentru acest motiv, în alte părţi unde Cuvântul lui Dumnezeu este mai cunoscut nu se zice „noi, credincioşii!”, ci „noi, sfinţii”, iar lucrul acesta nu mai izbeşte pe nimeni. La noi însă întâlnim o mentalitate greşită. La noi sunt socotiţi sfinţi cei care au mâncat rădăcini, care şi-au chinuit trupul dormind pe pietre, care s-au suit pe stâlpi ca să-i bată soarele, care s-au retras din lume ca să se chinuiască cu fel de fel de lipsuri. Acestea n-au însă nicio însemnătate, ba, dimpotrivă, au încurcat grozav lucrurile. Dumnezeu nu ne scoate din viaţa normală; mâncăm ce putem şi fiecare munceşte în locul unde se găseşte. Negreşit, deosebirea între credincioşi şi ceilalţi oameni nu stă în lucrurile acestea, din afară. Nu este nevoie să meargă nimeni la sihăstrie. Duşi de păreri greşite, oamenii se încurcă şi vorbesc câteodată: „Voi, sfinţi?! Voi, care trăiţi cu nevestele voastre?”. Ce să le spui acestor oameni care socotesc legătura dintre soţ şi soţie ca ceva necurat? Aceşti oameni judecă după mintea lor rătăcită, nu după Cuvântul lui Dumnezeu. „Pavel, chemat apostol” (1 Corinteni 1.1), nu ca să devină apostol, ci apostol prin chemare; adică, atunci când l-a chemat Dumnezeu, ca apostol l-a chemat. Tot aşa, voi, corintenilor, sunteţi „sfinţi prin chemare” (1 Corinteni 1.2), nu ca să deveniţi sfinţi. Poate că, într-o falsă smerenie, cineva ar putea zice: „Eu nu mă pot numi sfânt, nici preaiubit de Dumnezeu, nici ales“, cum spune în Coloseni 3.12. Aceasta este necredinţă! Credinţa pune mâna pe ce i-a dat Dumnezeu. Dacă Dumnezeu zice aşa, noi să zicem altfel? Dumnezeu zice: „Pentru că L-ai primit pe Fiul Meu, tu eşti între aleşii Mei, între sfinţii Mei, între preaiubiţii Mei”. Iar tu să zici: „Nu, Doamne, nu, căci este prea mult!”. Dumnezeu răspunde: „Eu îţi dau acestea ca să-ţi fac bucurie şi să-ţi arăt dragostea Mea”.
Falsa smerenie vrea să se arate smerită, dar, de fapt, nu este la mijloc decât necredinţa. Credinţa zice: „Aşa a spus Dumnezeu”; şi, la toate adevărurile, credinţa aşa vorbeşte.
-Voi, cu păcatele iertate? Dar ce, sunteţi mai ceva ca noi?
-Nicidecum. Dar, ce am, am de la Dumnezeu. El mi-a dat iertarea păcatelor prin sângele Domnului Isus; de ce să tăgăduim lucrul acesta? L-am primit şi mă bucur de el.În faţa acestor titluri, ce zice lumea? Zică ce-o vrea, noi nu putem opri gura lumii; ne sprijinim pe ceea ce spune Dumnezeu! Sfinţi prin chemarea lui Dumnezeu „Către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi (să fie) sfinţi”, adică sfinţi prin chemare (1 Corinteni 1.2). Deci, din momentul în care i-a chemat, Dumnezeu i-a şi sfinţit, adică i-a scos din mijlocul lumii şi i-a pus deoparte pentru El. La început cuvântul „sfânt” era totuna cu „credincios”; acum însă, sfânt a căpătat alt înţeles, care nu este după Cuvânt. Sfinţi sunt socotiţi astăzi nu credincioşii de rând, ci anumiţi oameni pe care autorităţile bisericeşti din decursul timpului i-au declarat sfinţi. La catolici şi astăzi se mai fac „sfinţi” de către aceste autorităţi. După Cuvântul lui Dumnezeu însă, toţi credincioşii sunt sfinţi, adică puşi deoparte pentru Dumnezeu. Domnul Isus este şi neprihănirea noastră (1 Corinteni 1.30), adică pentru El suntem socotiţi neprihăniţi, drepţi înaintea lui Dumnezeu. Noi nu avem vreun merit că suntem aşa, ci tot meritul este al Domnului Hristos. Starea de neprihănire sau starea după voia lui Dumnezeu o dă Dumnezeu celui ce-L primeşte pe Domnul Isus. El te socoteşte neprihănit, adică aşa ca şi cum niciodată n-ai fi făcut niciun păcat, ci întotdeauna ai făcut numai voia Lui. Odată primită prin credinţă această stare, se naşte în noi dorinţa de a şi trăi această stare, iar aceasta se cheamă sfinţire. De când am fost chemaţi am fost sfinţiţi, adică puşi deoparte pentru Dumnezeu. Trăirea în sfinţenie însă ţine toată viaţa şi în ea trebuie să înaintăm mereu. „După cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (1 Petru 1.15). Sunt oameni care se sperie de cuvântul „sfânt”, dar nu se sperie de păcat şi de urmările păcatului. Din creştinătate a dispărut convingerea că mai poate să fie cineva sfânt şi de aceea cei mai mulţi, când aud un astfel de îndemn, te întâmpină cu un zâmbet de necredinţă. Sfânt? O fi fost altădată, dar acum nu mai este aşa ceva. Ce se înţelege însă prin a fi sfânt? Sfânt înseamnă despărţit, pus deoparte; despărţit de rău, despărţit de păcat, de orice este împotriva voii lui Dumnezeu şi despărţit pentru Dumnezeu. Sfinţenia este cadoul pe care cel credincios l-a primit şi în acelaşi timp este şi dorinţa lui aprinsă de a trăi o viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu, viaţă în care păcatul să fie înlăturat cu desăvârşire, încât nimic rău să nu mai stăpânească peste el.