A muncit în atelierele celui mai mare industriaş în domeniul auto din perioada interbelică

Strădaniile de a menţine în paginile ziarului serialul despre ARO, atâta timp cât vom găsi doritori să ne împărtăşească fragmente din trecutul lor la uzină, ne-au adus la poarta casei celui mai vârstnic dintre foştii angajaţi. Nu credem că greşim când facem afirmaţia că, la cei 97 de ani, pe care îi va împlini la toamnă, Paraschiv Simăn este cel mai în vârstă lucrător de la ARO. Ca o ironie, lereşteanul a ieşit la pensie în anul 1978, la vârsta de 60 de ani, înainte ca fabrica producătoare de ARO să ia, oficial, numele maşinii, moment care avea să aibă loc patru ani mai târziu. S-a angajat la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung în 1946, pe când avea 28 de ani. Acumulase deja o vechime de 16 ani în muncă şi experienţa a şapte ani de armată, majoritatea consumaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aproape de la angajare şi până la pensionare, cu o scurtă perioadă la Serviciul Personal – Cadre, cum i se spunea domeniului respectiv – Paraschiv Simăn a activat la Atelierul Prototip, unde s-a dedicat încercărilor şi adaptărilor diferitelor tipuri de motoare. Ca şef al Cadrelor, a trimis o mulţime de oameni din uzină ca să urmeze o facultate şi să devină ingineri. Unul dintre aceştia a fost inginerul Ion Ologu. Pe Paraschiv Simăn, destinul l-a călăuzit pe drumul construcţiei de maşini pe când era un copilandru. Perioada uceniciei şi câţiva ani de muncă, înaintea războiului, s-au consumat în atelierul celui mai mare industriaş în domeniul auto, vânzător de mărci renumite în lume în perioada interbelică, pilot de curse şi membru fondator ACR, Leon Leonida.     

 

Paraschiv Simăn trăieşte în Voineşti, în gospodăria părintească, în care a văzut lumina zilei pe 5 octombrie 1918, cu două luni înainte de Marea Unire. Era copil când s-a închis activitatea la fabrica de hârtie a companiei „Letea”, înfiinţată la Câmpulung, în 1885, pe amplasamentul pe care, 72 de ani mai târziu, avea să se producă prima maşină românească. Paraschiv Simăn a prins vremurile în care era încă în funcţiune prima activitate industrială atestată pe locul pe care s-a dezvoltat Întreprinderea de Automobile ARO. Fapt care constituie o premieră pentru serialul nostru, care a beneficiat de evocările a doi veterani ai construcţiei de automobile, componenţi ai grupului venit în 1944 de la Braşov. Dar, în cei cinci ani şi jumătate, n-am avut până acum ocazia de a cunoaşte pe cineva care deţine amănunte – trăite personal –  despre perioada în care fabrica de hârtie încă producea. Ca o paranteză, după Primul Război Mondial, unitatea industrială, care funcţiona în clădirea veche de la Poarta 2 (şi care merita a fi păstrată şi amenajată sub forma unui muzeu), a devenit societate pe acţiuni, completându-şi producţia cu celuloză.

Falimentul a fost cauzat de neînţelegeri între acţionari, care au condus la destrămarea societăţii. De la închiderea fabricii de hârtie şi până la redeschiderea în incinta ei a secţiei de elice a I.A.R. Braşov a fost o perioadă de pauză, în care atelierele de producţie au fost folosite ca depozit pentru scânduri şi buşteni. „Propriu zis, aici nu s-a mai făcut nimic de când era fabrica de hârtie, care a funcţionat mulţi ani.”, a început relatarea lui Paraschiv Simăn. În 1929, s-a tras oblonul activităţii cu hârtie la Câmpulung, clădirile rămânând fără utilitate timp de 15 ani. 

 

Să începem relatarea experienţei lui Paraschiv Simăn la întreprindere cu câteva referinţe personale, aşa cum am procedat cu toţi interlocutorii noştri, pentru ca cititorii să-i cunoască şi altfel de cum îi ştiau din fabrică. Născut în urmă cu 97 de ani, în Voineşti, Paraschiv Simăn a trăit vremuri în care imaginea Lereştiului, pe care avem posibilitatea de a o cunoaşte graţie fotografiilor de epocă, era cu totul alta faţă de cea a zilelor noastre. Trenul trecea prin dreptul caselor lereştenilor, întrucât pe locul actualei şosele către Voina era cale ferată. „Era un tren forestier, care venea de la Voina şi mergea la Câmpulung.”, ne spunea acesta. Din câte îşi aduce aminte, prin ’33-’34 s-a pus punct transportului de acest fel prin mijlocul Lereştiului. După desfiinţarea căii ferate de aici, aceasta a fost mutată pe Bratia, de la Stâlpeni, până la Aninoasa şi Berevoeşti. Iar, la Lereşti, locul şinelor a fost luat de drumul care străbate localitatea.         

Fiica sa cea mare, Silvia Rusu, fost director adjunct al Colegiului Tehnic, păstrează imaginea unei străzi destul de înguste, pline de un praf foarte fin, prin care ea şi sora sa mergeau desculţe, ca să treacă în partea cealaltă, la râu.            

Familia Simăn număra şapte copii, patru băieţi, dintre care Paraschiv era cel mai mic, şi trei fete. Pe una dintre surorile sale a pierdut-o în copilărie. Mama sa a rămas văduvă pe când interlocutorul nostru avea trei ani. Singură s-a ocupat de creşterea copiilor, care au trebuit să se descurce ca să-şi facă un rost în viaţă, băieţii angajându-se, iar fetele căsătorindu-se. Doi dintre băieţii mai mari au plecat la Bucureşti, unde şi-au găsit serviciu. Dintre toţi fraţii, mai sunt în viaţă Paraschiv şi o soră mai tânără cu trei ani decât el.                          

Paraschiv avea numai 12 ani când a fost nevoit, din cauza situaţiei familiale dificile, să-şi caute de muncă. „Am fost angajat la un depozit de vinuri, la Dumitrescu. Am stat vreo doi ani acolo. Fratele meu cel mai mare m-a luat de acolo şi m-a dus la Bucureşti. Am intrat ucenic la Atelierele „Leonida”, care produceau caroserii  auto.”, ne spunea Paraschiv Simăn, care, la doar 14 ani, a intrat într-un domeniu pe care avea să-l servească în următorii 46 de ani.

 

Extrem de interesantă este însăşi istoria Atelierelor „Leonida” sau garajelor „Leonida”, cum li se spunea pe timpuri, cunoscute în limbajul bucureşteanului de astăzi sub titulatura eronată de „vechile garaje regale”. Într-un articol de-a dreptul fascinant publicat de un blogger, autorul arată că n-a existat nicio legătură între ele şi, mai mult decât atât, aflăm cine a fost Leon Leonida, patronul firmei Leonida&Co. Autorul materialului, Bogdan Beldianu, sintetizează astfel cele mai importante repere ale activităţii lui Leon Leonida şi ale companiei sale: 

„=1904 – Participă la înfiinţarea ACR; =1906 – Bosch pătrunde în România prin intermediul Leonida&Co; =Primul Război Mondial – Crucea Roşie dispune de 500 de automobile transformate în autosanitare cu 4 paturi pentru evacuarea răniţilor amenajate în atelierele Leonida&Co; =1936 – STB (strămoşul RATB-ului) achiziţionează 100 şasiuri Renault, 100 şasiuri Chevrolet şi 20 şasiuri Henshel, pe care le încredinţează Atelierelor „Leonida” pentru carosarea lor în autobuzuri; =Al Doilea Război Mondial este pregătit de Atelierele Leonida&Co prin conversiile făcute la tancul R2 sau în timpul războiului prin contribuţia la tancurile: TACAM T-60 şi „Vânătorul de Care R 35” (sursa: (typ3forever.blogspot.ro, publicat de Bogdan Beldianu, pe 5 martie 2009). Articolul este însoţit de mai multe fotografii. Într-una dintre acestea apare un panou publicitar, pe care sunt inscripţionate mărcile de automobile vândute prin intermediul Leonida&Co: Cadillac, La Salle, Chevrolet, Oakland, Pontiac.       

 

Musceleanul a lucrat la Atelierele „Leonida” din 1932, până în anul 1939, şi chiar îşi aminteşte secvenţe din vremurile în care erau adaptate componente auto, precum cele de Renault, la vehiculele noastre. În aceeaşi perioadă, a urmat Şcoala de Ucenici. Mergea la cursuri numai seara, de la ora şase, când ieşea de la serviciu, până la nouă-zece. Desena foarte bine, ne povestea Silvia Rusu despre tatăl său. Datorită celor învăţate la Şcoala de Ucenici (nici măcar şcoală profesională), Paraschiv Simăn a ajuns să stăpânească impecabil desenul tehnic, calitate care l-a recomandat, mai târziu, pentru Atelierul de Proiectare de la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Câmpulung.

Mergând pe jos, prin „Micul Paris”, a ajuns că cunoască bine Bucureştiul interbelic. „Nu mergeam „decât” de la „Bellu” până la „Kiseleff”, a „bagatelizat”, în glumă, Paraschiv Simăn distanţa considerabilă parcursă la pas. În afară de fraţii săi, care l-au adus în Capitală, nu mai era acolo nimeni cunoscut din zonă. Pe durata celor trei ani, cât au durat cursurile de instruire a tinerilor într-o meserie, practica se desfăşura în atelierul al cărui angajat era. „În primul an, atunci când te angajai ca ucenic, îţi dădea 2 lei la oră.”, a precizat Paraschiv, al cărui avantaj era că avea unde să locuiască, datorită celor doi fraţi mai mari stabiliţi la Bucureşti.  

A finalizat Şcoala de Ucenici şi şi-a văzut de lucru la Atelierele „Leonida”, până i-a venit ordinul de încorporare în armată. Întrucât, din nefericire pentru el, s-a nimerit ca stagiul militar să coincidă cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, acesta s-a prelungit pe durata a şapte ani! Paraschiv Simăn a fost luat militar la o unitate de artilerie antiaeriană. Nu s-a aflat în toiul luptelor, deoarece musceleanul a avut o altă misiune, ca şofer pe un camion Henshel. O mână de om la volanul unei maşini de opt tone, enormă pentru acele timpuri. Alt amănunt interesant: tânărul n-a urmat nicio şcoală de şoferi, ci, pur şi simplu, a învăţat şoferie în acelaşi timp cu mecanica, la atelier, în Bucureşti. „Şofeream în virtutea meseriei pe care o aveam. Eram mecanic auto.”, a adăugat acesta. Care a fost sarcina lui Paraschiv Simăn în timpul războiului? „Unitatea mea de artilerie antiaeriană se baza pe nişte tunuri de mare viteză. Şi eu trebuia să produc curentul electric pentru întreaga baterie care era acolo. Asta era misiunea mea. Aveam un grup electrogen şi cu el produceam curentul… un dinam mare, care era antrenat de motorul grupului.”, ne-a descris acesta sarcina încredinţată în acei ani grei. „Erau foarte puţini atunci cu care puteai să faci ceva în materie de mecanică. Cum unitatea mea era mecanizată, le-am fost de bun folos. De aceea, şi ei m-au ţinut atât.” Atât însemnând din 1939 şi până în 1946, după încheierea războiului. 

 

Chiar dacă n-a luptat pe front, Paraschiv Simăn, împreună cu camarazii din unitatea sa, a fost permanent pe poziţii, însoţind frontul în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, oriunde erau trimişi, trăind ororile războiului. „M-a prins în armată tocmai perioada asta. Cum aveam şi o meserie care nu se găsea oriunde, m-au ţinut aproape şapte ani.”, spunea cu tristeţe naratorul nostru, căruia, parcă în compensaţie pentru acei ani teribil de grei, plini de suferinţă, i s-a dat o viaţă lungă. Ca „răsplată” pentru experienţa cumplită trăită, mergând din zonă de război în zonă de război, prin Europa, a întâmpinat destule piedici din partea funcţionarilor statului, în demersul de a obţine adeverinţele necesare pentru pensie, care să ateste perioada descrisă mai înainte. Asta deoarece Paraschiv Simăn figura fără nicio vechime în muncă pe durata războiului.        

În 1946, i s-a permis să se întoarcă acasă, tânărul având de gând să-şi găsească de lucru tot la Bucureşti. Mama rămasă singură şi-a rugat băiatul să nu mai plece. Întrucât fosta fabrică de hârtie îşi reluase funcţionarea, dar sub un alt profil – secţia de elice a I.A.R. Braşov – tânărul a decis să se angajeze la Câmpulung, ca să poată să-şi ajute mama. „Unitatea de aici, I.M.S.-ul, a fost o ramură a I.A.R. Braşov. În timpul războiului, o parte din fabrica de acolo s-a mutat la Câmpulung şi a rămas aici. M-au angajat imediat. Azi m-am dus şi a doua zi am început lucrul.”, relata nonagenarul. A prins perioada de început a Întreprinderii Metalurgice de Stat, care începuse producţia de pace: lacăte, vermorele ş.a., denumite „bunuri de larg consum”.

În scurt timp de la revenirea acasă, s-a căsătorit şi, în 1949, i s-a născut prima fiică, apoi cea de-a doua. Aproape de la începuturile sale la fabrică, datorită faptului că era familiarizat cu desenul tehnic, după cum am precizat la început, Paraschiv Simăn a fost repartizat la Atelierul Prototip. Şi cel mai mult a lucrat pe partea de motor, fiind unul dintre cei mai vechi „motorişti” de la uzină. „Eu am lucrat la Atelierul Prototip şi orice piesă a motorului trebuia să treacă pe la mine.”, a mai spus el. Asta pentru că Paraschiv Simăn era cel care făcea probele şi încercările şi stabilea dacă piesa respectivă este bună sau nu. Despre munca sa la uzină vom relata în ediţia viitoare.